Dilemele moralului democratic (3)

Capitolul 3: Dilemele moralului democratic

Moralul civililor din SUA

Moralul de pe frontul de acasă era la fel de important ca moralul minții dușmanului, iar asta ilustrează cum războiul reconfigurase într-un format profund psihologic doctrinele de bază. Ideile și emoțiile americanilor erau la fel de importante pentru câștigarea războiului ca bombele și tancurile.

Într-o democrație,” a proclamat Gordon Allport, “fiecare personalitate poate fi o citadelă de rezistență în fața tiraniei. Rețeta moralui american invincibil stă în coordonarea informațiilor secrete și a dorințelor unei entități formată din 100 de milioane de bărbați și femei.” [1]

Planificatorii de politici își percepeau misiunea nefiind limitată la monitorizarea a ceea ce gândeau și simțeau americanii; ei trebuia să vină cu o inginerie de succes a celei mai potrivite perspective pentru SUA. Într-adevăr, înainte ca moralul să devină unica piatră de temelie a activităților de război psihologic, a fost conceput să fie lipiciul pe care experții psihologi îl puteau folosi pentru ţine legat întregul efort de mobilizare pentru război, pe plan intern. În activitățile de mobilizare, psihologii nu au făcut nici o distincție între abilitățile necesare pentru a-i putea înțelege pe germani și cele necesare pentru a-i putea înțelege pe americani. Din moment ce moralul era o temă unificatoare în rândul psihologilor, ar fi trebuit să fie și o temă unificatoare a războiului.

Și organizațional, psihologii au dorit să transforme moralul în piatra de temelie a activității lor. Comitetul pentru moralul național (CNM), o organizație privată, a fost stabilit în iulie 1940, “din convingerea că, în actuala criză, Moralul va fi probabil factorul decisiv și să Statele Unite trebuie să recurgă la resure de moral imense pentru o lungă perioadă de timp.” [2]

Condus de Arthur Upham Pope (Gregory Bateson era secretar), CNM a sponsorizat comitete de psihiatrie, psihologie și științe sociale. Din CNM făceau parte mulți dintre cei mai importanţi experți comportamentali, care aveau să joace un rol major în război, sau în susținerea războiului, ocupând poziții în numeroase agenții de stat: Gordon Allport, Ruth Benedict, Walter Bingham, Edwin Boring, Hadley Cantril, Leonard Doob, Erik Erikson, Erich Fromm, Geoffrey Gorer, David Levy, Kurt Lewin, Margaret Mead, Karl Menninger, Adolf Meyer, Gardner Murphy, Henry Murray, Edward Strecker, Goodwin Watson, Robert Yerkes și mulți alții. [3]

La început, CNM a făcut lobby pentru a crea o singură agenție care să se ocupe de moral și din care să facă parte toți cercetătorii în comportament, care să nu se ocupe de altceva decât de moral. Ideea a fost respinsă de președintele Roosevelt, care susținea CNM, dar se temea că publicul va vedea într-o asemenea agenție o încercare de a grăbi intrarea SUA în război. Calea pe care a mers CNM va fi urmată cu credință și activitatea sa copiată de experții plantați în agenții de propagandă militară și de sondaje de opinie. Primul său proiect, punctul de plecare tipic al războiului psihologic, a fost să studieze strategiile germane de război psihologic. [4]

Au urmat și alte proiecte. Consultantul CNM, Erik Erikson, de exemplu, a scris mai multe rapoarte în care analiza discursurile lui Hitler și mentalitatea nazistă, cu scopul de a concepe cele mai eficiente tehnici de interogare a prizonierilor de război și de propagandaă anti-nazistă. Erikson a fost implicat și în munca de teren pe front, cu intenția de a transpune analizele psihologice în politici, care să dea roade în mărirea performanței și eficienței instituțiilor militare ale SUA.

În 1940, a scris un raport pentru CNM privind dinamica socio-psihologică a vieții pe submarine, după ce a petrecut el însuși o anumită perioadă de timp pe un submarin.[5] Tot ce-a scris Erikson a dus la ceea ce avea să devină tehnică standard de război în privința conținutului și analizelor de personalitate. El a avansat și teoria conform căreia caracterul național putea fi diagnosticat și tratat psihologic.

E ca și cum națiunea germană, în totalitatea ei, ar fi comparată cu un tip neobișnuit de adolescent care devine delicvent.” [6]

De la început, CNM s-a dedicat și unei arii ambițioase de probleme legate de moral. Un subcomitet special pentru experiențe de război și comportamente a primit sarcina secretă de a studia resursele psihologice ale dușmanilor și ale aliaților, în aceeași măsură. [7] Clar, moralul și cum era tratat, în toate formele sale, erau prioritățile Comitetului de urgență, care a și sponsorizat o Conferință privind factorii psihologici asupra moralului“, în august 1940. Prin urmare, subcomitetul de seminarii de apărare a fost format, iar Gordon Allport a fost numit președintele acestuia. Din acel moment, își amintește Allport, “telefoanele sunau fără încetare și întrebarea tuturor era Dar despre moralul civililor ce știm?'” [8]

Deși Allport și-a amintit că răspunsul său la această întrebare era nimic“, în ianuarie 1942 existau deja 22 de seminarii active privind moralul care funcționau în toată țara, dând guvernului ponturi despre tot – de la atitudinile populare privind raidurile aeriene, până la personalitatea lui Hitler. [9]

Allport, care a fost și președintele American Psychological Association în 1938 și președintele comitetului APA privind psihologii trimiși în misiuni în străinătate, în cele din urmă și-a înaintat cercetările comitetului SPSSI privind războiul, iar o parte majoră a atenției sale a fost acordată psihologiei conflictului de grup și prejudecăților.

În ambele cazuri, intenția era să lanseze o campanie care să monitorizeze sistematic moralul din comunitățile din toată țara, să ajute la controlarea zvonurilor de război, și să alinieze experții să facă transmisiuni patriotice la radio toate folosind cea mai bună expertiză psihologică disponibilă în acel moment.

Scopul declarat era săfacă disponibil pentru cetățeni, și mai ales pentru oficialii din poziții din care puteau determina politici, concluziile care pot fi trase din studierea științitică a comportamentului uman.” [10]

Au avut americanii un caracter național?

Din moment ce o mare parte a moralului a identificat la început vulnerabilități în caracterul național – și le-a considerat cheia care putea fi folosită pentru înfrângerea dușmanului – nu a durat mult până când unii experți au fost întrebați cu drăgălășenie dacă conceptul de caracter național oferea vreo analiză în ce-i privea chiar pe americani. Aveau americanii o personalitate națională irațională, așa cum aveau germanii și japonezii, sau era ceva în istoria SUA sau a instituțiilor ei care îi imunizase pe americani împotriva unor asemenea hazarduri culturale și emoționale? Era moralul de acasă un punct forte sau o vulnerabilitate?

Pentru că erau convinși că urâțenia caracterului național al dușmanului ar fi provenit, cel puțin în parte, din aspecte aparent uniforme ale psihologiei umane – mai ales tendința comportamentului de a exprima emoție și nu rațiune psihologii se temeau, fără să spună public, pe toată durata războiului, de nivelul de manipulare și de caracteristicile personalității SUA. Când vorbeau pentru public, însă, exprimau doar poziții total optimiste. Tradițiile democratice și instituțiile, susțineau ei, produceau un moral superior celui din regiumurile autocrate, iar moralul democratic nu putea fi subminat cu ușurință.

Margaret Mead a dat asigurări unui public nervos, astfel: “Procedurile democratice nu sunt ceva ce oamenii dețin, cum sunt mașinile sau hot-dogul, sau ca un mod de a construi drumuri. Democrația nu e ceva ce poate fi adăugat și substras, modul în care oamenii se comportă e un întreg format din multe părți, virtuțile și păcatele lor, modul în care își pleznesc copilul, se descurcă în procese, își îngroapă morții… Noi suntem cultura noastră.” [11] Caracterul național al SUA, prin urmare, nu era un punct slab, din punct de vedere militar, ci dimpotrivă era echipamentul psihologic cu care putem câștiga războiul.” [12] Margaret Mead era convinsă că noi suntem chestia cu care se duce războiulși a fost printre primii care a aplicat analiza referitoare la caracterul național intern, domestic, în scopuri practice, destinate susținerii războiului. [13] Mead era deja foarte cunoscută înainte de război, după ce scrisese cartea Coming of Age in Samoa (1925) și alte studii asupra culturilor “primitive”. A obținut diplome de master și doctorat în psihologie la Barnard și Columbia, înainte să se apuce să studieze antropologia cu Franz Boas, cu care și-a obținut doctoratul.

Orientarea ei psihologică era vizibilă în interesul pe care-l acorda modelelor de socializare a copiilor și celor de identitate de gen, folosirea testării psihologice în munca de teren și alte deschideri în interpretarea psihoanalitică a culturii. Am lăsat psihologia să-și urmeze cursul, în multe feluri, întotdeauna în limitele sale, lucrând cu psihologi și preocupându-mă de problemele psihologice“, a susținut ea. [14]

Mead nu a așteptat ca Statele Unite să intre în război ca să se arunce în slujba statului. Când ea și Gregory Bateson au ajuns în Statele Unite în 1939, după ce-au făcut mai multe studii pe teren în țările din sud, ne-am dat seama că Hitler prezenta o amenințare teribilă față de tot ce era de valoare pentru noi.” [15]

Imediat, Mead i-a scris lui Eleanor Roosevelt, “ca antropolog profesionist“, cerându-i ca cei care fac politici publice să acorde urgent o atenție serioasă înțelegerii pe care experții psihiatri și politologiio aveau față de “rolul special al psihologiei lui Hitler în afacerile europene.” [16] Dar principala temere a lui Mead era moralul intern din SUA. În 1941, a formulat un set de idei pentru un program de susținere a moralului pe plan intern, bazat pe analiza punctelor forte ale personalității SUA. A insistat că planificatorii de politici ar trebui să capitalizeze anti-autoritarismul tipic al cetățenilor, competitivitatea și loialitățile aprige locale (ca fiind opuse celor naționale). [17]

Publicat într-o formă elaborată și extinsă în 1942, sub titlul And Keep Your Powder Dry, programul popular al lui Mead în privința menținerii moralului era menit să îi instruiască pe cetățeni în privința celor mai bune modalități prin care puteau transforma caracterul național într-o armă militară și exprima o credință aproape nelimitată în abilitatea experților raționali de a fabrica pacea, libertatea, unitatea națională, participarea politică ordonată și o mulțime de alte țeluri liberale, inclusiv toleranța rasială, care în mod evident contraziceau realitatea din sudul SUA, unde segregarea era ferm pe poziții și controla toate instituțiile cu o mână de fier. [18]

Trebuie să vedem acest război,” a concluzionat Mead, “ca pe un preludiu la o misiune și mai importantă restructurarea culturii lumii pe care dorim să o realizăm și pentru care, întrucât suntem și oameni practici, va trebui să ne dăm seama că deja avem instrumentele pe jumătate create.” [19]

Instrumentele la care se referea ea aici erau științele sociale, iar Mead era un tip de expert social care lucra în slujba statului. La începutul lui 1942, ea a devenit secretarul executiv al Comitetului privind obiceiurile de alimentație al NRC, un post pe care îl considera o bază de unde pot coordona diferite tipuri de analize antropologice pentru programele federale.” [20]

Cât a ocupat acest post, a făcut multe studii (cu ajutorul lui Kurt Lewin) pentru a determina cum guvernul putea să prevină lipsa de hrană, să facă norme de muncă și să hrănească aliații în timpul și după război, prin listarea caracteristilor trăsăturilor personalității SUA. [21]

Gordon Allport a fost un alt personaj important în timpul dezbaterii asupra moralului din timpul războiului, și a avut misiunea specială să exploreze și să promoveze conceptul de moral democratic. A susținut că acesta era o entitate care putea fi manageriată prin sugerarea unor teorii de personalitate, în evoluție, cu scopul de a înțelege indivizii. Susținea că aceste teorii puteau și trebuia să fie aplicate întregii societăți, în timpul stărilor de urgență din război. “Moralul e o condiție a stării de bine fizice și emoționale care rezidă în cetățenii individuali… Problemele naționale … nu sunt altceva decât probleme personale pe care le au toți cetățenii.” [22]

Ipoteza că moralul național era doar un moral al fiecărui individ multiplicat la milioane a fost foarte convenabilă pentru ce urmăreau psihologii. A făcut ca măsurarea sistematică și monitorizarea să fie posibile printr-un index care cuprindea indici despre ratele de suicid și de crime, nivelul de conflicte din fabrici, și tipare de boli mintale, de tulburări psihice și revoltă. [23] Ca om de știință, Allport credea în asemenea date empirice, pe care le considera de cea mai mare importanță. Ca idealist democratic, era sigur că o vastă prăpastie separa moralul “integral” al americanilor (bazat pe personalitatea totală, care includea o capacitate de a gândi și simți) de moralul “segmentatprodus de regimurile fasciste (bazat doar pe emotivitate explozivă și ușor de exploatat).

Una dintre trăsăturile definitorii ale personalității democratice era internalizarea cu succes a autorității și controlului. În cuvintele lui Allport, “idealul democrației cere ca poporul să își poarte, în interiorul personalității, coloana vertebrală.“[24]

Chiar ca susținător al democrației, Allport vedea, însă, că moralul SUA era destul de volatil și cerea să fie gestionat cu mână forte, fără ca publicul să vadă asta sau să știe asta. În timp ce-și încuraja colegii să scrie discrusuri și articole despre moral, care să fie transmise publicului prin ziare și radio (ceea ce frecvent făcea și el), Allport ținea în secret legătura cu Washington și recomanda personal și idei pentru a conduce programe secrete de a măsura moralul și de a controla starea psihică a publicului. [25] În timpul anilor de război, Allport a jucat un rol de intermediere între agențiile secrete, ca OWI și OSS, și psihologii profesioniști. [26]

Problema opiniei publice

Chestiunea cea mai importantă legată de ambiguitatea caracterului național, distinct, democratic al SUA ovaționarea sa publică de către psihologi care se comportau, în spatele ușilor închise, ca și cum aveau mari îndoieli asupra a ceea ce spuneau părea să fie aceea că nu era posibil ca cineva să aibă prea multă încredere în americani. Versiunea lui Allport de moral democratic ar fi putut fi cea corectă, iar promovarea ei în public ar fi putut fi tocmai ceea ce-ar fi ridicat spiritul americanilor.

Dar dacă nu era adevărat?

Planificatorii, care nu aveau nici un chef să creadă oarbește că, acasă la ei, cetățenii nu se comportau ca germanii sau japonezii, credeau că tehnicile de sondare a opiniei publice ofereau una dintre cele mai bune căi de monitorizare și modelare a atitudinilor populare în privința chestiunilor importante din timpul războiului.

Încă dinainte de război, tehnicile de sondare fuseseră dezvoltate mai ales în industrie, sub forma de studii de marketing.

Gallup Poll devenise sinonim cu starea opiniei publice, iar organizații comerciale, de exemplu Institutul american de opinie publică al lui Gallup, erau deja foarte cunoscute. [27]

Sondajele de opinie nu erau deloc ceva nou nici în operațiunile din interiorul birocrațiilor federale, în ciuda faptului că al doilea război mondial adesea a fost considerat anul 1în istoria guvernului și a expertizei comportamentale. [28] Washington-ul deja efectuase sondaje extensive, referitoare la problemele interne, înainte de război, prin Comitetul de cercetare a tendințelor sociale, înființat de administrația Hoover. În timpul New Deal, ministerul agriculturii a susținut în mod agresiv folosirea tehnicilor sale de etichetare, pentru a scoate la iveală tendințele din agricultură, și pentru a-și putea concepe propriile programe în funcție de acestea. În timpul celui de-al doilea război mondial, psihologii au folosit datele sondajelor pentru a vinde acțiuni de război, a implementa programe de economisire a hranei de către civili, și a ușura tranziția la raționalizare și controlarea prețurilor, dar și pentru a acorda asistență administrației în ocuparea militară (a altor țări). Mare parte din acest efort a fost considerat ultra-confidențial, secret de stat.

Hadley Cantril, psiholog social la Princeton (și fost student al lui Gordon Allport), a cărui activitate din anii 1930 a mers de la teorii privind acțiunea colectivă, până la analize asupra modului în care publicul a răspuns la piesa radiofonică a lui Orson Welles “War of the Worlds”, deja se mișca în cercurile înalte ale guvernului înainte de război, când a conceput întrebările pentru sondajele efectuate de administrația lui F.D.Roosevelt. În 1940, a fondat Biroul de sondare publică al universității Princeton, cu scopul de cercetare și pentru a stabili o bancă de date cu informațiile colectate din sondaje, care să fie accesibilă celor din mediul academic, care să elaboreze tehnici de evaluare sistematică a măsurării opiniei și teorii de studiu privind motivul pentru care opinia publică se mișca în anumite direcții.

La scurtă vreme, însă, organizația din Princeton a început să efectueze sondaje de opinie referitoare la război. Similară cercetărilor din zona de război psihologic și selecției de personal, organizația lui Cantril semăna cu organizațiile psihologilor germani, mai ales cu Institutul german de psihologie pentru război și propagandă, care s-a extins enorm după 1933, sub regimul nazist. [29]

Poate din cauză că studiile sale au arătat că cei mai mulți oameni erau îngrozitor de confuzi în privința opiniilor despre războiși că bunul lor simț e greșit,” când a venit vorba să prezică stărea de spirit a publicului, Cantril a înțeles cât de importante puteau fi sondajele pentru susținerea moralului de război pe plan intern, precum și în afara țării. [30]

Pe parcursul anilor de război, a operat în culise, testând mlaștina sentimentului public și oferind asistență secretă unui număr impresionant de agenții guvernamentale, de la OSS și OWI, până la Casa Albă, Departamentul de stat și Departamentul de justiție. [31

Fără să-și limiteze mijloacele la colectarea și analizarea datelor referitoare la ce gândeau americanii, Cantril a contribuit și la ghidarea activității delicate de sondare a opiniei publice din alte țări, care trebuia să își camufleze scopul sub aparențele unor activități care să nu dea de bănuit. [32] Aceeași atitudine ascunsăa fost practicată și pe teritoriul SUA, în privința chestiunilor considerate prea delicate pentru a fi admise în public. [33]

Principala sarcină a lui Cantril a fost să traducă informațiile psihologice direct în politici și nu să respecte integritatea cercetării științifice. Un coleg l-a descris pe Cantril ca agent șmecher al Washingtonului, ale cărui opinii erau considerate sfat pentru prinț.” [34]

Dar dacă se stresa mai puțin decât colegii săi că ar fi compromis credibilitatea științifică a cercetării psihologice în timpul celui de-al doilea război mondial, credința sa că expertiza lor colectivă avea o valoare publică și că ar trebui tratată ca atare l-a făcut pe Cantril chiar modelul pentru noul tip de expert psiholog care lucra cu planificatorii din politică.

A folosit rezultatele sondajelor pentru a face recomandări specifice la cele mai înalte niveluri ale planificatorilor politici: cum trebuia să explice SUA intrarea în război, cum să gestioneze opiniile și sub-grupurile problematice, ca cei care făceau parte din sindicate, cum să prezinte publicului eforturile de planificare post-război. [35]

A văzut, împreună cu mulți dintre colegii săi, că promovarea psihologiei, susținerea politicii publice și contribuția patriotică făceau toate parte din aceeași piesă. La începutul lui 1943, a concluzionat fără modestie că poate mai mult decât alt birou de cercetare … noi contribuim la efortul de război, la politica care se face la nivel înalt și suntem pionieri în tehnicile de cercetare.” [36]

Desigur, opinia publică a devenit o preocupare pentru experții psihologi cu mult înainte de al doilea război, precis din cauza faptului că părea să fie o creatură a emoției și iraționalității – domeniul psihologiei.

Etosul din era progresivă a managementului științific a reușit și nu a reușit, pentru că expertiza părea de încredere, în timp ce opinia maselor nu era de încredere. Rezultatele programelor de testare militară din primul război au fost șocante și larg mediatizate: psihologii susțineau că la nivelul intelectului, soldatul născut în SUA avea cel mult 13 ani. Această veste descurajantă și modul în care publicul a răspuns la propaganda de război au confirmat ceea ce mulți oameni de știință credeau deja în 1920: opinia maselor era periculoasă și instabilă.

Organizațiile științifice de psihologi, fondate în urma războiului cu scopul de a face ordine în societatea haotică, insistau că bărbații de știință ar trebui să ia locul pe care îl merită: de stăpâni ai lumii moderne.” [37]

Scepticismul, chiar dezgustul și sila față de opinia publică au fost un factor motivant major, o idee care a fost ilustrată explicit în documentul fondator al American Society for the Dissemination of Science (Societatea americană pentru răspândirea științei):Publicul la care încercăm să ajungem prin presa zilnică este într-o fază culturală în care vaci cu trei capete, gemeni siamezi și doamne cu barbă atrag mulțimile la spectacole.” [38]

Nu e de mirare atunci că vechea tradiție despre psihologia gloatei, care susținea că opinia publică era într-o stare de boală latentă, supusă infecției turbulente a momentelor imprevizibile, a fost încorporată atât de deplin în teoriile sociale ale psihologilor din perioada care a urmat primului război mondial. Nimic din ce s-a întâmplat în perioada interbelică nu i-a determinat pe teoreticienii psihologi să-și revizuiască părerea că opinia publică era o reală amenințare la planificarea rațională, chiar și la ordinea morală în sine. Avansul constant al ideilor psihoanalitice referitoare la motivarea subconștientă a contribuit și mai mult la consolidarea acestei păreri. [39] În anii 1930, chiar și Gordon Allport, un critic vocal al pesimismului psihoanalitic și un susținător al psihologiei bazate pe posibilitatea conștiinței și rațiunii, a participat la extinderea grupului de la facultatea Harvard prin includerea absolvenților care erau interesați în comportament, propagandă și comunicare de masă; își spuneau “Grupul minții.” [40]

Al doilea război a avut efectul contradictoriu de a mări o deja impresionantă acumulare de dovezi privind pericolele opiniei publice, chiar în momentul în care opinia publică favorabilă era necesară ca dovadă că planificatorii de politici operau în limitele controlului democratic și al separării puterilor în stat. Ideologiile dușmanilor, cum erau nazismul și fascismul, cu încăpățânare sfidau explicațiile raționale. Au scornit metafore nenumărate despre infecții și teorii, despre stările psihopatologice colective, precum și critici mai tradiționale ale dictaturii.

Situația critică din lume, ca cea în care suntem acum cufundați, duce la lărgirea emoțiilor ființelor umane, astfel că autoamăgirile vin de-a gata“, a observat un psihiatru alarmat, Edward Strecker. [41] “Indispoziția cosmică pare să fi implicat mari segmente din fiecare organ vital, iar boala e economică, politică, socială, culturală și spirtuală.” [42]

Opinia publică democratică, pe de altă parte, era apărată ca fiind chiar esența rațiunii și responsabilității. Dacă sau nu era ghidată de planificatori de politici luminați era considerată a fi diferența semnificativă dintre un stat just și un stat injust.

Dar opinia publică de acasă era și capricioasă iar masele de oameni erau șocant de ignorante privind cele mai elementare fapte despre motivele intrării SUA în război, așa cum au descoperit Cantril și alții, și nici nu arătau vreo înclinație către a obține tipul de informații necesare unei cetățenii democratice. [43]

Un psihiatru a evaluat gândirea publică după cum urmează: “În ciuda frumuseții gândului, este imposibil să extragi înțelepciune din opinia maselor.” [44]

Atitudinile legate de război trebuia cu siguranță să fie tratate cu grijă și să fie ținute sub control. Opinia publică despre cum să se ducă războiul necesita cele mai stricte și rigide controale. Ar fi fost o amenințare uriașă, potrivit experților în opinia publică,să aducem publicul în punctul în care ar putea avea o voce de drept în alegerea obiectivelor sociale.” [45] Experți ca Richard Crossman, un înalt oficial al PWD, a cărui ocupație pe timp de război a fost îngropată în secretomanie și care a fost ales în parlamentul britanic după război, erau în special preocupațisă se asigure că o opinie publică prost informată nu va întina și nu va mutila arma de război psihologic.” [46]

Nici o atașare sentimentală față de proceduri democratice deschise sau față de informații corecte, simțea Crossman, nu putea fi permisă să interfereze cu imperativele victoriei, chiar dacă asta însemna că se scurtcircuitau controalele instituționale sau guvernul reprezentativ. Virtuțile opiniei publice, chiar și pentru susținătorii ei cum erau Mead și Allport, erau mult mai clare în teorie, decât în practică.

Psihologia prejudecății și moralul grupurilor minoritare

Printre cele mai clare exemple despre cât de depravată putea fi de fapt opinia publică, și prin urmare despre cât de mult trebuia să fie gestionată de experți, a fost “conflictul dintre grupuri“.

Urgența de a reduce tensiunile rasiste de acasă și din armată și de a explica ideologia nazistă de rasă a atras atenția psihologilor asupra acestui domeniu și a declanșat un interes în psihologia prejudecății, care avea să se extindă masiv în deceniile post-război. Al doilea război mondial a arătat că intoleranța de rasă și etnică din SUA era mai mult decât o simplă pată pe chipul politicilor democratice.

Ca manifestare a forțelor psihologice iraționale care ajungeau să exprime frustrările personale și agresiunea prin inventarea de țapi ispășitori, rasismul era înțeles ca fiindfără îndoială cel mai slab punct din caracterul nostru naționalși un cancer moral care trebuia ținut sub control înainte de a ucide.” [47]

Un consens larg și explicit s-a dezvoltat că prejudecata era o sursă fundamentală de război și o amenințare la adresa democrației. Eradicarea sa a fost identificată cu respectul pentru personalitate, pace, sănătate mintală și cu expertiza psihologică în sine.

Anti-semitismul a apărut ca prima preocupare, nu doar din cauză că era promovat de ideologia nazistă, ci din cauza modului în care îi portretizau pe evrei zvonurile care distrugeau moralul din Statele Unite. Gordon Allport, printre numeroșii psihologi care erau susțineau că prejudecățile erau înrădăcinate în tulburările mult prea reale din climatul din timpul războului, a reușit să stabilească o rubrică a zvonurilor din Boston Traveler, preluată ulterior de multe publicații cu scopul de a controla și contracara acuzațiile antisemite care susțineau, de exemplu, că evreii evitau să meargă în război, folosindu-se de influență financiară ilegitimă. [48]

Modul în care era înțeles antisemitismul fusese anticipat în studiile lui Harold Lasswell. În 1933, el a susținut că popularitatea lui Hitler era un produs al unor incertitudini emoționale profunde. Ideologia nazistă avea succes numai din cauză că structura personalității naționale germane era vulnerabilă la apelurile la răzbunare. Când a scris că insecuritățile emoționale sunt reduse prin ura față de țapii ispășitori și prin identificarea cu eroiișipolitica e o formă de terapie socială pentru suicidurile potențiale“, Lasswell consolida un stil analitic care s-a desăvârșit în timpul și după al doilea război mondial: înțelegerea ideilor politice (cel puțin cele ostile) în termeni psihologici generali și abordarea evoluțiilor sociale prin folosirea unor instrumente destinate diagnosticării psihologice individuale și tratamentului. [49]

La începutul anilor 1940, perspectivele psihologice sociale asupra structurii caracterului și bazei iraționale a fascismului au fost emise de Wilhelm Reich, Erich Fromm și alții. [50]

Inspirându-se dintr-un amestec eclectic de teorie psihoanalitică și marxistă, interes sociologic și atenție istorică asupra detaliului, abordarea pe care a susținut-o Lasswell era în general cunoscută și folosită de psihologi și de alți oameni de știință socială care aveau să joace roluri cheie în cercetarea socială din timpul războiului. [51]

Studiile din lagărele de concentrare au confirmat dramatic că cele mai îngrozitoare produse instituționale ale antisemitismului german erau într-adevăr construite pe deficitele caracterului național german. Mai mult, aveau un scop profund psihologic și explicit: de a distruge sistematic integritatea personalităților individuale. Bruno Bettelheim, care abia își luase doctoratul în filosofie și psihologie la universitatea din Viena când a fost trimis la Dachau și Buchenwald, a scris despre realitățile emoționale ale vieții în lagăr în articoul său celebru, Individual and Mass Behavior in Extreme Situations.” (Comportamentul individual și de masă în situații extreme)

Vorbea cu elocvență despre dorința sa de a supraviețui și a dus mai departe tendința de a generaliza, în termeni generali, culturali și politici, experiențele dezumanizării personale. Se pare că se se întâmplă într-o manieră extremă prizonierilor, care sunt închiși în lagărele de concentrare, se întâmplă într-o măsură mai puțin exagerată locuitorilor din marele lagăr de concentrare numit Germania mare.” [52]

Deloc surprinzător, mulți care au fost emoționați de analiza lui Bettelheim au ajuns la concluzia că tipul de tratament psihologic pentru mase era cel mai potrivit răspuns la istoria politică a Germaniei, iar planurile de tip clinic pentru programele de reeducare post-război din Europa, care aveau să fie concepute și administrate de psihologi, au proliferat. Reeducarea ar fi reușit dacă ar fi tratat personalitățile naționale ca și cum ar fi fost schizofrenice, potrivit acestei linii de gândire, sau cel puțin suferind de simptomele bolii post-război“. [53]

Punctul central de reper în analiza antisemitismului a venit din mult apreciata carte Personalitatea autoritară (The Authoritarian Personality) care a inspirat o viitură de studii. [54

Cartea era un produs al școlii de la Frankfurt, un grup de teoreticieni de stânga (inclusiv Erich Fromm, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Walter Benjamin și Herbert Marcuse), care își făcuseră un brand din teoria critică” – o combinație între un marxism abstract, filosofic cu un interes profund în psihoanaliză și cultură contemporană. Cei din școala de la Frankfurt și-au început proiectul cultural în Frankfurt, Germania, în 1923, înainte de ascensiunea lui Hitler, și, cum mulți erau evrei și marxiști, au continuat în exil. După război, Adorno și Horkheimer, s-au reîntors în Germania pentru a reface Institutul pentru cercetare socială, dar mulți au rămas în SUA unde și-au făcut cariere după război.

Deși nu a fost publicată sub forma unei cărți până în 1950, Personalitata Autoritară a fost un produs direct al analizei din timpul războiului referitor la impactul moral și emoțional pe care îl avea autorittea asupra caracterelor morale ale țărilor dușmane. (războiul psihologic a fost conceput pe modelul caracterului național deja descris în cazul Psychological Warfare Division [PWD] of SHAEF [Supreme Headquarters, Allied Expeditionary Force] and the Foreign Morale Analysis Division [FMAD] of the Office of War Information [OWI].)

Au fost puse la dispoziție fonduri, mai ales de către organizațiile evreiești, pentru studii elaborate în timpul războiului asupra psihologiei prejudecății, care au fost centrale și în evoluția Personalității Autoritare. Un număr semnificativ de rapoarte despre studiile preliminare, precum și articole asupra diferitelor aspecte ale moralului au fost publicate în timpul anilor de război de către Theodor Adorno, Else Frenkel-Brunswik, Daniel Levinson și R. Nevitt Sanford. În general, ei au împărtășit opinia referitoare la caracterul național pe care o aveau și alți experți din timpul războiului și au fost motivați, cel puțin la început, de dorința de a explica succesul lui Hitler în Germania, precum și ascensiunea ideologiilor fasciste, în general. Cartea a cuprins rezultatele unui chestionar ambiguu, făcut pe subiecți care variau de la studenți de facultate, la pacienți cu boli psihice, prizonieri, sindicaliști și veterani.

Chestionarul includea (1) date faptice (venit, apartenența religioasă, afiliere la partide politice); (2) scări de măsurare destinate să arate nuanțele în care erau de acord sau în dezacord cu declarațiile despre antisemitism, etnocentrism și ideologie politică; (3) întrebări deliberat deschise care încurajau o mare varietate de răspunsuri emoționale care puteau fi interpretate, cum ar fi Ce ați face dacă ați mai avea doar șase luni de trăit și ați putea face tot ce vă doriți?” [55] Pe lângă acest studiu scris, psihologii au efectuat numeroase interviuri clinice și au administrat teste de proiecție psihologică (Thematic Apperception Test, testul tematic de percepție, TAT) unui eșantion de respondenți.

La finalul studiului, investigatorii au formulat teoria psihoanalitică că regimurile autoritare politice erau construite pe o structură profundă, subconștientă, a personalităților individiale, atât de rigid modelate, că erau susceptibile la a fi manipulate irațional de către demagogi, plini de cinism și fără scrupule. Personalitățile democratice, pe de altă parte, arătau o uniformitate mai mică decât cele autoritare și erau mult mai înclinate să-și însușească valori ca raționalitatea și toleranța, exact acele trăsături pe care Mead și Allport cu atâta speranță le asociaseră cu caracterul național intern și care erau ferm legate de imaginea psihologilor despre ei înșiși, de fapt.

Convenabil, autorii au oferit o metodă practică de a măsura înclinațiile psihopolitice ale indivizilor: scala F și teoria că personalitatea ar putea fi privită ca un determinant al preferințelor ideologicefăceau trimitere la experții din cel de-al doilea război și au lăsat o profundă impresie asupra mai multor școli de teorie politică și zonele de cercetare comportanementală. [56]

Prin urmare, Personalitatea Autoritară a ilustrat faptul că erau general acceptate acele tendințe susținute de teoriile lui Lasswell înainte de al doilea război mondial, în special ecuația dintre politică și psihologie și convergența analizei personale și sociale.

Faptul că studiile pentru Personalitatea Autoritară au fost efectuate exclusiv în Statele Unite a determinat însă întrebări în plus, deloc comode. Prin atragerea atenției psihologilor asupra faptului că personalitățile autoritare nu erau în mod necesar un fenomen exclusiv străin și arătând că multe dintre acestea se dezvoltau incomfortabil de aproape de casă, studiul a desenat tabloul tulburător al unui potențial fascism american, bazat pe personalități dependente, rigide și anxioase, care erau înspăimântate de diferență și de schimbare. Dacă autoritarismul era o posibilitate care exista în interiorul multor personalități aparent obișnuite, și dacă prejudecata era o tendință latentă care putea fi activată printr-un mic stimulent din partea unui demagog al momentului, atunci cu siguranță ce s-a întâmplat în Germania nazistă se putea întâmpla și în Statele Unite. Această posibilitate catastrofală, adusă la viață de conflictele rasiste de pe frontul domestic, a făcut din psihologia prejudecății o înaltă prioritate pentru experții psihologi, care va rămâne ca atare mult timp după încetarea războiului. [57]

Nu doar anti-semitismul era punctul central al studiilor din timpul războiului, referitoare la prejudecăți. Rebeliunile sângeroase rasiale din Detroit, Los Angeles și alte orașe, din 1943 (ca să nu mai menționez și închiderea în lagăre a japonezilor americani) au fost dovada concretă a tensiunilor explozive care au caracterizat relațiile dintre afro-americani, americani și mexicani, și majoritatea albilor. Dacă au arătat ceva, ele au arătat că anti-semitismul era doar vârful aisbergului și că prejudecățile împotriva negrilor erau mult mai acceptabile social și mult mai liber exprimate, în general. Încercările de a analiza rebeliunile de pe frontul de acasă au oferit o ilustrare folositoare a modului în care cercetările din timpul războiului de înțelegere a psihologiei de masă a germanilor au migrat și au fost aplicate acasă, și au fost rapid aplicate evoluțiilor domestice, exact pentru că experții psihologi au înțeles că victoria din străinătate și stabilitatea de acasă erau intim și psihologic legate. Biroul de colectare de informații secrete din alte țări din OWI, de exemplu, a efectuat o serie de studii secrete asupra moralului civililor de culoare și atitudinilor lor și a concluzionat că politicile care urmăreau să reducă frustrările rasiale și din viața civilă și din cea militară vor fi pași strategici către o victorie militară. [58]

Că tensiunile violente de acasă amenințau susținerea războiului mondial nu era un secret pentru nimeni, totuși. Doi analiști, Alfred McClung Lee și Norman Daymond Humphrey, au descris rebeliunea din 1943 din Detroit ca un atac isteric asupra democrației și moralului americanși au întrebat cum putem ține America să nu se dividă și mai mult pe sine în ziduri de intoleranță și în din ce în ce mai multe tabere războinice într-o țară balcanizată psihologic?” [59] Susțineau că moralul grupurilor minoritare putea fi discutabil, dar era esențial. [60]

Din cauză că experții psihologi au înțeles că segregarea, locurile de muncă, practicile justiției penale puteau înclina balanța susținerii războiului, au luat asupra lor sarcina de a oferi sfaturi și de a-i lumina pe planificatorii de politici din administrațiile municipale și din departamentele de poliție, precum și din instituțiile militare. În efortul de a acorda asistență practică administratorilor centrului de relocare a japonezilor americani, psihologii care se ocupau de rezolvarea chestiunii rebeliunilor de rasă au oferit instrucțiuni tipice, clare și explicite pentru cei de la putere: “Dacă aceste simptome apar…, luați următoarele măsuri.”[61]

Unii experți nu au fost deplin satisfăcuți cu rolul de consilieri și au luat angajamentul de a-și folosi cunoștințele în moduri chiar și mai directe. Gordon Allport, de exemplu, împreună cu studentul său Leo Postman, a organizat pentru prima dată cursuri de pregătire pentru ofițerii de la poliția din Boston, în 1944. A fost o încercare de a reduce tensiunile rasiste din oraș prin expunerea polițiștilor ostili și defensivi la tehnici noi de reeducare. [62] Încercarea lui Allport de a inculca sensibilitate rasială în mintea ofițerilor de poliție prin “catarsis” a fost urmată de altele, organizate pe scală mult mai mare în anii următori. [63]

Potrivit raportului lui Allport, el a petrecut 8 ore de pregătire cu un grup de 40 de ofițeri de poliție care se dedau la un discurs agresiv, ostil plin de prejudecăți, uneori îndreptat către mine, dar foarte des îndreptat împotriva diferitelor grupuri minoritare (pe care noi încercam să le înțelegem!), și către alți țapi ispășitori, inclusiv presa, intelectualii, părinții și chiar cetățenii în general.” [64]

Pentru că a decis să atace reacția rasistă fără emoție, prejudecățile ofițerilor s-au diminuat la sfârșitul zilei. Allport a pretins că a produs un efect constructiv, prin a asculta fără să judece, astfel permițând polițiștilor să evite să se simtă amenințați cu privire la statutul lor personal, să evite să-și proiecteze vina asupra altora, și să înceapă să-și restructureze singuri atitudinile.

Răzmerițele le-au dat ocazia psihologilor să folosească din plin tradiția psihologiei mulțimilor și a comportamentului colectiv, care existase cu mult înainte de război și care va continua să se dezvolte mult după război, când va fi extinsă într-o teorie atotcuprinzătoare a rebeliunilor revoluționare din timpul războiului rece, precum și într-o explicație la îndemână pentru răzmerițele urbane de pe frontul de acasă. Atmosfera care a făcut posibilă tragedia din Detroit, de exemplu, a fost considerată rezultatul insecurităților individuale isterice,” multiplicate la ordinul miilor, care au atins un punct de o asemenea tensiune că trebuia să se elibereze. [65] Analiștii răzmerițelor rasiste din Detroit, Lee și Humphrey, au observat că răsculații se comportau “ca o haită care era prinsă într-o îngrămădeală … emoțiile brutalizate au ieșit la suprafață și au fost acceptate de gloată. … toate acestea par ca și cum gloata își pierde mințile cu rapiditate.”

Iar generarea unei asemenea isterii de masă arată caracterul nebuniei, cu excepția faptului că, individual, cei care fac parte din gloată nu sunt nici pe departe de necontrolat, impulsivi și depravați, așa cum devin sub influența gloatei. “În gloata rebeliunii de rasă, nu se aplică nici o regulă. Nicio etică de nici un fel nu are sens, cu excepția celor brutale ale haitei umane, chiar mai brutală decât haita lupilor.” [66]

Mulți specialiști în răzmerițe s-au grăbit să traducă asemenea modele teoretice ale comportamentului colectiv în tehnologii de prevenție. Un barometru al sentimentelor de rasă, psihologic, potrivit analiștilor răzmeriței din Detroit ar fi fost o îmbunătățire majoră chiar și asupra măsurătorilor pozitive, cum ar fi contracararea zvonurilor, pentru că va oferi un diagnostic mult mai fundamental și o predicție de o mai mare acuratețe prin determinarea puterii stimulentelor emoționale în lucru, semnificația “mirosurilor de pe terenul” societății, și starea psihologică.‘”[67]

Sugestia că psihologia dezvolta indicii predictive pentru managerii sociali va fi repetată în anii următori, practic cuvânt cu cuvânt, cu referire la prezicerea și controlarea rebeliunilor revoluționare din toată lumea, precum și la tulburențele civile de acasă. În conflictele din războiul rece și în timpul rebeliunilor urbane de la sfârșitul deceniului 1960, asemenea servicii au fost la mare căutare printre planificatorii politici.

Răzmerițele din anii de război au popularizat părerea că prejudecata era o condiție psihologică generalăale cărei origini aveau să fie găsite în experiența din copilărie a fiecărui individ și în pașii trădători ai dezvoltării emoționale. [68]

Această părere nu era cea rigidă și nuanțele erau recunoscute. Baza emoțională pentru conflictul dintre grupuri putea merge de la o nevroză mai mult sau mai puțin benignă la o boală periculoasă, vecină cu nebunia. Ideea era că mediul de război a contribuit în mod decisiv la analiza psihologică a rebeliunilor, precum și la o varietate de alte probleme rasiale și etnice. Părerea că insecuritățile individuale și depravarea colectivă emoțională erau cumva sursa conflictului de grup va avea consecințe pe termen lung. [69]

Asta era exact ce și-au dorit psihologii. Pentru că au jucat un rol major în analizarea și tratarea conflictului dintre grupuri în timpul războiului, au presupus firesc că vor continua această activitate și în era post-război. De la teoreticienii cu înclinații psihologice, care susțineau că răzmerițele erau izbucniri violente ale urii din copilărie față de figura tatălui, la cei care erau mai înclinați să ia în considerare factorii sociologici, cum ar fi sărăcia, segregarea, experții psihologi – clinicieni, teoreticieni, și cercetători – au ieșit din al doilea război mondial convinși că era responsabilitatea lor ca profesioniști înțelepți să atace miturile diferențelor de rasă, inclusiv miturile că psihologia însăși ajutase la progresul adevărului științific la începutul secolului. [70]

Rasismul devenise, pentru ei, nevroza socială numărul 1 a Americii.” [71]

Dezordinea din comunitatea intrat în vocabularul psihiatriei celui de-al doilea război mondial ca un nou tip de diagnostic care acoperea, printre altele, tensiunile rasiale și rebeliunile. [72]

Managementul și prevenirea tulburărilor mintale erau punctele forte ale psihiatrilor, pretextau aceștia, iar prejudecata era clar înrădăcinată în tulburarea mintală. Potrivit acestei linii de gândire, autoritatea psihiatrică urma să se extindă în fiecare sferă a vieții sociale în care frustrarea, frica, agresiunea, ura și insecuritatea erau factori relevanți. Acest argument a mers mult dincolo de tratarea ostilității rasiale și a oferit o fundație generală intelectuală pentru promovarea psihiatriei comunitare, poate cea mai semnificativă evoluție în acest domeniu, în era post-război. [73]

Remediile instituționale și legislative pentru injustiția rasială, cum ar fi Wartime Fair Employment Practices Commission (FEPC, comisia de practici de angajare onestă pe timp de război), creată prin ordin executiv cu intenția de a rezolva problema discriminării la angajare în industriile de război, nu au fost în mod necesar invalidate de această logică, și mulți experți psihologi au susținut cu entuziasm asemenea mijloace liberale de asigurare a drepturilor civile. Dar legile și reglementările guvernului au fost adesea legate de un statut secundar, cel mai dramatic de către clinicieni, a căror muncă îi punea în contact direct cu indivizi care simțeau consecințele bigotismului și discriminării. Asemenea experiențe, deloc surprinzător, au consolidat opinia că, din moment ce angoasa personală din jurul chestiunilor de rasă era profundă, transformarea personală în această zonă cu greu putea fi altfel. Prin comparație cu potențialul psihologilor de a contribui la inducerea schimbării personale și culturale la asemenea niveluri profunde, egalitatea, obligatorie prin lege, era considerată abstractă și superficială.

“FEPC și alte agenții împotriva discriminării sunt doar o terapie simptomatică și temporară“, a comentat un autor a cărui concluzie era că dezvoltarea emoțională, în cea mai mare parte, este incompletă în cultura noastră; diferența umană a devenit o vulnerabilitate, în loc să fie un factor pozitiv în experiențele de viață.” [74]

Nu putea exista o soluție legală adecvată la o problemă fundamental emoțională, a fost de acord alt clinician, care a explicat prevalența rasismului așa: “Foarte evident, bărbatul alb european, cu toată aroganța și armele sale, nu se simte în siguranță.”[75]

Gordon Allport, cunoscut pentru liberalismul său politic, a distins între discriminare (o chestiune de structură) și prejudecată (o chestiune de emoție). [76]

Dacă leacurile pentru discriminare și cele pentru prejudecată nu erau cu totul distincte (Allport, de exemplu, a susținut cu tărie schimbări legislative, pentru că a înțeles că schimbările legale vor afecta modul în care oamenii se simt și se comportă), cu siguranță Allport percepea atacarea prejudecății printr-un proces de reeducare psihologică ca fiind o cale mai directă pentru a ajunge la schimbare socială. Reforma instituțională ar fi putut fi importantă, dar reforma emoțională era clar o provocare mai dificilă. [77]

Ironic, dar caracteristic, conținutul cutiei cu unelte a psihologiei, propusă de experții din al doilea război ca cea mai eficientă resursă pentru combaterea epidemiei conflictului între grupuri, fusese mult mai frecvent folosit pentru a stinge flăcările rasismului, alimentat acasă, în trecut, decât pentru a stinge focul. Programele de testare a inteligenței din timpul primului război în special au fost salutate de eugeniștii care abia așteptau să dovedească teoria lor despre diferențele de inteligență dintre rase, cu ajutorul datelor oferite de armată. Au primit o atenție promptă și recunoscătoare de la psihologii care au anunțat ca dogmă științifică că soldații de culoare erau inferiori și că exista o ierarhie a inteligenței, care era legată de naționalitate: anglo-saxonii erau în vârf, în timp ce reprezentanții grupurilor de imigranți erau mult la coadă. În 1921, Robert Yerkes, care a condus importantul comitet din primul război privind metodele de examinare psihologică a recruților, le-a scris personal președinților comisiilor din Congres și a cerut ca imigrarea să fie restricționată, atrâgându-le atenția asupra rezultatelor testelor de inteligență din armată din primul război, și susținând în termeni foarte direcți că aceste produse ale expertizei psihologice puteau fi o resursă formidabilă în campania lor de a opri fluxul de imigranți nedoriți. Testele din armată, a susținut el, au stabilit o legătură între inteligența inferioară și delicvență, infracționalitate. Această legătură invocată de ei ar fi justificat credința că o țară care încurajează și chiar primește persoane lipsite de inteligență, needucate, cu disabilități și boli, sau persoane cu tendințe infracționale – pentru că aceste persoane sunt muncitori ieftini – va da de necaz sub forma de cheltuieli publice“. [78]

Acest argument a convins. Avertizările despre inaptitudinea mintală a imigranților au inflamat și mai mult fricile, deja răspândite înainte de primul război, privind diversitatea etnică și de rasă din societatea din SUA, mai ales în centrele urbane care erau magneți pentru noii veniți. Programul de testare al armatei și susținătorii eugeniei, ca Yerkes și alți psihologi, au oferit o bază influentă, științifică, pentru a justifica restricțiile împotriva imigrației din Legea din 1924. [79]

Yerkes, cum am văzut deja, a ajuns să joace rolul unei vedete în psihologia din al doilea război mondial. Nu a abandonat niciodată și nici nu și-a revizuit credința sa în eugenie. Viziunea sa privind un mare viitor care aparținea profesioniștilor din psihologie, care fusese atât de crucială în susținerea mobilizării pentru război, era intim legată de convingerea sa că cei care nu erau “apți biologic” să fie ținuți sub control literalmente toată viața. [80

Totuși, o anumită impresie s-a răspândit în rândul vastei majorități a psihologilor din al doilea război, care, la urma urmei, și-au rupt dinții profesionali într-un război drept împotriva tiraniei rasiste și politice, că teoriile psihologice și aplicarea lor erau inextricabil legate, dinamic legate, de politicile democratice. Pe de o parte, definițiile care au dominat privind igiena mintală și sănătatea presupuneau personalități care erau capabile să facă alegeri raționale, și să negocieze capcanele emoționale ale libertății – acestea erau considerate, cum am văzut, elementele de bază ale unui moral democratic. Pe de altă parte, doar prin păstrarea instituțiilor democratice, profesiunile psihologice puteau să-și asigure viitorul.

Toți suntem implicați în aceeași misiune de a oferi protecție în fața ravagiilor democrației“, anunța Edward Strecker la o întâlnire cu forțele Asociației psihiatrice americane în 1944, comparându-l pe psihiatru cu soldatul. “Miza noastră în război este prețioasă pentru ca disciplina psihiatriei să poate exista și să se dezvolte, în interiorul cadrului democrației.” [81]

Pe o scală vastă, activitatea de cercetare interdisciplinară care a întruchipat sudarea căsătoriei dintre liberalism și științele comportamentale a fost An American Dilemma, o analiză de dimensiuni gigantice a relațiilor de rasă în contextul principiilor democratice, prima dată publicată în 1944. Autorul a fost economistul și politicianul născut în Suedia, Gunnar Myrdal, iar cercetarea pentru elaborarea cărții a mobilizat zeci de cercetători sociali, ale căror servicii din timpul războiului i-au făcut acut conștienți că problemele interne rasiale erau o rușine internațională pentru Statele Unite. An American Dilemma a inagurat o eră de liberalism de rasă în rândul oamenilor din științele sociale și academicienilor, care va dura câteva decenii, existând ocazional forme de dizidență. [82]

Dacă sau nu expertiza psihologică era esența umanismului luminat, inerent binecuvântat de valorile antirasiste și democratice, va deveni, așa cum vom vedea, o chestiune majoră în era post-război.

Moralul militar

Monitorizarea şi îmbunătăţirea moralului militar au fost preocupări cel puţin la fel de serioase pe cât erau și dezvăluirea misterelor opiniei publice și ținerea sub control a atacurilor psihologice asupra grupurilor minoritare în viaţa civilă. „Ravagiile psihologice sunt la fel de importante ca ravagiile fizice, în războiul modern”, a declarat magicianul relaţiilor publice, Edward Bernays, în Infantry Journal cu câteva luni înainte de atacul de la Pearl Harbor. “Moralul nostru e prima linie adevărată de apărareîmpotriva maniilor isterice, care stăteau la pândă în subconştientul colectiv. [83]

În timpul războiului, misiunea de reglare a stării mintale a forţelor armate, încorporată în virtual fiecare tip de moral civil şi de război psihologic, a fost discutată astfel: studiile de caz ale personalităţilor individuale, sondajele în masă privind opiniile soldaţilor, rapoartele privind estimarea opțiunilor planificatorilor de politici, evaluările şi predicţiile ostilităţilor din interiorul grupurilor.

Viaţa în armată era diferită de cea din afara armatei, dar, cu excepţia bătăliilor de pe front, diferenţele erau relative, nu absolute. [84]

Convenabil, atitudinile soldaţilor erau mai accesibile psihologilor, decât cele ale civililor, pentru a putea fi măsurate şi manipulate. Faptul că instituţiile militare exercitau un control mult mai direct asupra comportamentului individual şi, prin urmare, ofereau un sprijin mult mai mare (cel puţin în teorie) i-a determinat pe specialiştii în moral să conceapă programe de moral civil pe baza modelului militar. [85]

În timpul războiului, exercitarea unui control prea mare nu era cea mai mare greşeală care putea fi făcută, la urma urmei. Disponibilitatea, deşi temporară, a instituţiei militare a fost doar un alt beneficiu al războiului, foarte apreciat de cercetătorii care nu mai aveau răbdare să găsească valabilitate ştiinţifică pentru metodele lor experimentale şi pentru procedurile lor.

Armata a instituţionalizat un studiu elaborat pentru a fi la curent cu atitudinile soldaţilor şi pentru a ajuta la punerea în practică a ingineriilor sociale.” [86]

Biroul de cercetare din cadrul Diviziunii pentru Moral din armată (ulteiror numită Information and Education Division, Diviziunea pentru informații și educație) a fost stabilit în octombrie 1941 pentru a pune cele mai sofisticate instrumente de cercetare socială şi psihologică, mai ales tehnicile de sondare dezvoltate în afaceri, în serviciul armatei. [87] “Scopul diviziei,” a explicat directorul acesteia, “e de a stabili o cunoaştere clară a soldatului american, ce îi place, ce nu-i place, opinii, atitudini şi ambiţii; şi pentru a furniza o bază ştiinţifică fie pentru corectarea neajustărilor la armată, sau pentru a le explica soldaţilor motivele unor anumite politici.” [88]

Biroul de cercetare a efectuat 3 studii şi 60.000 de interviuri, uneori pentru că planificatorii de politici le cerau din dorința de a afla anumite informaţii specifice. Alteori studiile erau efectuate din iniţiativă proprie. Personalul de experţi a sumarizat datele studiului pentru oficialii de la cel mai înalt nivel şi pentru agenţiile guvernamentale, şi le-a publicat într-o formă populară pentru comandanţii armatei în revistele periodice (o revistă lunară „What the Soldier Thinks”, “Ce gândeşte soldatul”) şi în eseuri ocazionale (cum ar fi „Command of Negro Troops”, “Comanda trupelor de negrotei”). Toate aceste studii, chiar şi chestionarele în alb, necompletate, erau considerate secrete de stat de maximă importanță.

Un grup impresionant de experţi comportamentali care făcea parte din Research Branch (biroul de cercetare) veniseră direct din cercetare comercială sau academică.

Samuel Stouffer, un sociolog de la universitatea din Chicago, a condus activitatea de cercetare. El s-a folosit în voie de consultanţii civili din academii şi afaceri: John Dollard şi Carl Hovland de la Yale Institute of Human Relations, Hadley Cantril de la Princeton Office of Public Opinion Research, Paul Lazarsfeld de la Columbia Bureau of Applied Social Research, Frank Stanton, director de cercetare de la CBS şi alţii.

La fel ca alţi experţi, ei au găsit atât oportunitatea, cât şi frustrarea în atmosfera anilor de război, care le-a permis să îşi susţină profesia la o scală anterior de neimaginat, dar nici nu a oferit garanţii că cei care luau decizii vor acorda vreo atenţie înţelepciunii lor.

Samuel Stouffer a făcut cel mai mult pentru ca acest Departament de cercetare să devină atractiv pentru birocraţii din armată. După război, el a fost primul care a recunoscut că „cea mai mare parte din timp era pierdută, pierdută fără a putea fi recuperată vreodată, în ce privea orice contribuţie la ştiinţa socială, pentru că, pentru a ajuta armata sau pentru a „vinde” armatei studiile noastre, a trebuit să mă ocup în primul rând şi mai presus de orice de ceea doreau ei urgent sau de ceea ce putea fi cumpărat.” [89]

Chiar şi aşa, a încercat să facă ceva dreptate preocupărilor ştiinţifice prin promovarea unei abordări intelectuale eclectice în Research Branch, care combina psihoanaliza, teoria de învăţare, antropologia culturală şi sistemele de teorie socială cu ultimele tehnici de statistică în efectuarea de sondaje de opinie publică. [90]

Deşi acest tip de studii care încercau să lărgească frontierele psihologiei începuseră înainte de război în locuri ca Institutul de Relaţii Umane de la Yale, eforturile din anii de război, cum au fost cele ale lui Stouffer, au promovat perspectivele unei ştiinţe comportamentale interdisciplinare şi ambiţioase, tocmai pentru că experienţa din timpul războiului i-a determinat pe experţi să scape de multe din loialităţile academice şi identităţile pe care anterior le idolatrizaseră.

În era post-război, abordarea susţinută de Stouffer şi de alţi experţi care gândeau ca el a câştigat un mare prestigiu în rândul structurilor de conducerea ale Departamentului pentru Relaţii Sociale de la Harvard Department (Stouffer însuşi a devenit director al Laboratorului pentru Relaţii Sociale din acest Departament), Centrul de cercetare a dinamicii grupurilor de la Massachusetts Institute of Technology (MIT), Institutul pentru cercetare socială de la universitatea din Michigan, și Centrul pentru studii avansate în științele comportamentale de la Stanford.

În fiecare dintre aceste cazuri, psihologii care fuseseră profund implicaţi în susținerea războiului au fost personaje centrale, iar Ministerul Apărării le-a oferit cea mai mare parte din fondurile operaţionale, în timpul anilor de război.

În timpul celui de-al doilea război, activitățile personalului lui Stouffer erau foarte diverse. Primul lor studiu a fost despre măsurarea stării de spirit a infanteriştilor în ziua atacului de la Pearl Harbor. Studii ulterioare au verificat acurateţea testelor de monitorizare neuropsihiatrice, au identificat factorii probabili care puteau influenţa adaptarea bună (sau rea) la misiunile primite, şi chiar au transformat concluziile sale despre ce însemna un lider bun într-un curs de pregătire, sperând că aşa chiar ar putea produce lideri buni. Printre cele mai multe studii despre care se credea în general că modelaseră politica în mod direct a fost unul care cercetase atitudinile soldaţilor recrutaţi referitor la cum să fie rezolvată problema lăsării la vatră (demobilizării), un studiu ale cărui obiective au fost să impresioneze simultan soldaţii cu semnificaţia analizei lor şi să menţină controlul ferm asupra personalului militar, atâta timp cât era necesar.

Rezultatele, care au împărțit în categorii preferinţele soldaţilor, au fost convertite într-un sistem de punctaj care măsura durata serviciului militar, a misiunilor de luptă, şi mai multe variabile.

Personalul de la Research Branch credea că asemenea studii, care transformau sentimentele soldaţilor direct în politică, erau dovezi ale unui proces de planificare politică de un înalt nivel democratic, în mare responsabil de sentimentele soldaţilor că regulile de demobilizare au fost oneste. A fost clar pentru ei că scopurile studiului privind demobilizarea au inclus menținerea lor în armată doar cât era nevoie de ei şi „renunțarea la ideea că ţara le datora soldaţilor un trai pentru sacrificiile pe care le-au făcut cât timp au purtat uniforma.” [91]

Descoperirea atitudinilor nerezonabile

Aceste studii erau chestiuni de mare mândrie pentru personalul de la Research Branch, iar cei din guvern şi din afara guvernului, care susţineau expertiza comportamentală şi psihologică, le foloseau ca rutină, de mulţi ani, după război, ca fiind primele exemple de ştiinţe sociale folositoare şi de muniţie pentru argumentul că expertiza comportamentală ar trebui să aibă un impact mult mai mare asupra planificatorilor politici, precum și să obțină un sprijin mai susținut din partea fundațiilor private și universităților. [92]

Dar o mare parte din ceea ce-a descoperit Research Branch pe parcursul cercetărilor nu era doar mai puțin maleabil la ajustare, ci chiar șocant în implicațiile pe care le avea. Aruncând îndoieli asupra dependenței de inteligența rațională, așa cum o mare parte din cercetarea din timpul războiului a făcut, studiile Research Branch au contrastat puternic cu retorica moralului democratic împotriva realității emoționalității dezlănțuite și a motivațiilor subconștiente.

Cel mai important, organizația lui Stouffer a descoperit că soldații din SUA nu aveau nici o înțelegere substanțială a motivelor pentru care luptau în război sau despre ce era războiul de fapt. Mai rău, soldaților nici nu le păsa. Când soldații au fost intervievați, prin întrebări deschise referitoare la scopul războiului, un procent uluitor de 36 la sută au ales să nu răspundă deloc și doar câțiva au menționat că luptau împotriva fascismului sau pentru apărarea democrației. Potrivit studiilor Research Branch, numărul de bărbați care vedeau războiul de pe o poziție consistentă și intelectual favorabilăera undeva între 10 și 20 la sută.[93]  “De ce ducem acest războiera pe ultima poziție a listei de lucruri pe care soldații se așteptau să-i învețe armata.[94]  Stouffer a concluzionat cărăzboiul era fără context… pur și simplu o deturnare de la cursul obișnuit al vieții… S-ar putea spune că, exceptând un număr foarte limitat de bărbați, un foarte slab sentiment de angajament personal față de război a ieșit la iveală.” [95]

O asemenea prăpastie uluitoare între retorica moralului democratic și realitatea ignoranței populare și a apatiei a determinat Research Branch să se implice în eforturile ambițioase de îndoctrinare politică directă. Cel mai faimos dintre acestea a fost seria de filme “Why We Fight”, pe care Research Branch a produs-o cu ajutorul regizorului de film, colonelul de armată Frank Capra, dar personalul și consultanții au oferit sugestii pentru multe alte filme de îndoctrinare și programe cu scopul de a insera atitudinile politice corecte și sentimentele potrivite în rândul soldaților de rând. Congresul a fost iritat de sugestia să permită publicului larg să afle că armata era implicată în asemenea propagandă explicită în condițiile în care războiul era prezentat ca fiind dus împotriva exact aceluiași mod de acțiune, din partea unor guverne străine, pe care armata SUA îl susținea acasă și un singur film din cele făcute de Capra a fost arătat civililor, care nici ei habar n-aveau de experimentele armatei în îndoctrinarea directă.

Au existat și alte probleme, nu doar cele legate de cât de potrivită era această propagandă. Aveau aceste filme vreun efect? Nu prea. Când eficiența filmelor “Why We Fight” a fost testată, Research Branch a văzut că educația cinematiografică reușise să le ofere soldaților anumite date, dar efectele asupra dorinței soldaților și voinței lor de a lupta cu entuziasm pentru idealurile politice ale SUA au fost total “dezamăgitoare”. [96]

Research Branch a continuat să experimenteze prin sesiuni săptămânale de condiționare mentală, sperând că participarea activă la discuții de grup va fi o cale mai eficientă de a schimba atitudinile politice prin comparație cu vizionarea pasivă a unor filme. Dar tot un eșec au fost și acestea. Psihiatrul Julius Schreiber, care în cele din urmă a condus întreaga divizie de educație și informații, nu a rămas cu nici o idee pozitivă despre inculcarea moralului democratic și a capitulat adoptând poziția că ura față de inamic era o cale mai ușoară de a manufactura un entuziasm veritabil și respect pentru instituțiile SUA. A pus la cale un program la centrul de pregătire militară de la Callan din California, folosind știri difuzate la radio, prelegeri, un editorial săptămânal și terapie de grup pentru a inspira maximum de animozitate în rândul trupelor SUA față de fascism. [97] Ulterior, acest program a fost copiat și în alte domenii.

Având o asemenea experiență, nu e foarte surprinzător că Stouffer și alții asociați cu Research Branch au ieșit din război convinși căpentru majoritatea indivizilor… ar putea fi adevărat că motivările și atitudinile în general sunt învățate, fără referire la considerații raționale, și că pot fi impregnate de noi convingeri raționale.” [98]

Însă, iraționalitatea era doar începutul veștilor proaste. În ciuda aparențelor, soldații SUA erau motivați de aceleași sentimente primitive și loialități, de aceeași absență a motivării conștiente și raționale, de aceleași atașamente omniprezete față de figuri cu autoritate, care au fost identificate ca fiind trăsături atât de alarmante în caracterele naționale german și japonez. Influența grupului din care soldatul făcea parte și calibrul liderilor grupării sale au fost văzute ca fiind factorii cei mai determinanți din moralul soldaților. De aici, un portret deloc flatant al soldatului obișnuit a fost gradual materializat. Era preocupat de discomfortul fizic, era capabil de toate tipurile de agresiuni, și era cel mai mult interesat de cum să avanseze în lanțul de comandă, să facă mai mulți bani, și să stea departe de linia frontului. [99] Acesta nu era tocmai războinicul democratic pe care experții doreau să-l găsească.

Încercările lui Kurt Lewin de a genera o psihologie socială a dinamicii de grup au fost enorm de influente printre experții care se confruntau cu asemnea fapte demoralizante privind starea jalnică psihologică din armata SUA.Teoria de pe terena lui Lewin a transformat identitatea personală într-un produs social și a făcut ca atitudinilesă ajungă la jumătatea drumului dintre profunzimile obscure psihice ale motivării individuale și mult mai comprehensibila lume externă în care planificatorii de politici operau. Lewin s-a inspirat din studiile psihologilor din industrie din perioada interbelică. Acestea descoperiseră că relațiile umane de la locul de muncă corporatist erau încărcate emoțional.

Experimentele Hawthorne, care au avut loc între 1924 și 1933 la Western Electric Company, erau singurele exemple faimoase ale descoperirii științifice că satisfacția de la locul de muncă și productivitatea erau produse ale atitudinilor iraționale, distorsiunilor puternice și percepțiilor subiective și nu ale unei organizări specifice a muncii sau autorității de la locul de muncă. [100]

În cazul lui Hawthorne, Elton Mayo și colegii săi cercetători de la Harvard Business School au identificat atențiile personale acordate sau nu muncitoarelor femei de la uzină și grupurile din care făceau parte ca fiind factori decisivi care modelau ce simțeau despre slujba lor și care influențau cât de greu munceau. Ce au observat managerii militari în rândul soldaților din al doilea război mondial a fost ceva chiar la fel de similar.

Lewin a emis ipoteza că personalitatea individuală era rezultatul experienței de pe teren a spațiului de viață al tuturor membrilor unui grup relevant care mergea de la căsătorie – un grup mic, dar tot un grup – la comunități etnice și religioase, până la instituții cum era armata. Făcând ca psihologia individuală să fie în general o chestiune care ținea de psihologia de grup, Lewin a făcut mai mult decât să le combine pe cele două, ceea ce, la urma urmei, mulți experți din cel de-al doilea război aveau obiceiul să facă. A susținut posibilitatea optimistă că managementul de grup putea să țină atitudinile imprevizibile ale soldaților sub control și că putea fi cel mai eficient mijloc de a manufactura personalități democratice și lideri democratici în armată.

Desigur, ce era aplicabil armatei SUA era aplicabil oriunde în altă parte. Cei care testau opinia publică și care nu aveau nimic de-a face cu modelarea atitudinilor soldaților într-un fel sau altul au încorporatreferințele la identificările de grupîn explicațiile lor despre cum și de ce sentimentul public fluctua într-o mare varietate de chestiuni. [101]

Multe planuri pentru programele de reeducare psihologică post-război – fie pentru a reforma relațiile din interiorul grupurilor de acasă sau caracterul național al altora din alte țări – au fost fără greș etichetate sub amprenta teoriilor lui Lewin referitoare la avantajele de a lucra cu grupuri și de a antrena lideri. [102] (La fel, teoriile post-război despre originile mișcărilor revoluționare din lumea a treia, așa cum vom vedea în capitolele următoare)

O consecință a acestor concluzii discutabile, referitoare la lipsa de moral democratic a americanilor, la apatia lor politică, și vulnerabilitatea lor la manipulări emoționale a fost că încrederea psihologilor în forțele lor a fost consolidată iar gravitatea alegerilor din viitor a fost evidențiată. Simplu spus, pshihologii se vedeau pe ei înșiși fie ca ingineri sociali foarte pricepuți, a căror sarcină era să fie la cârma viitorului (o viziune care era îmbrățișată de cei mai pesimiști), fie puteau fi călăuze, consilieri care să ghideze o societate nesănătoasă să ajungă la un punct în care autodeterminarea să devină în sfârșit fezabilă (o viziune susținută de optimiștii fanatici). Deși diviziunea a fost cu siguranță semnificativă, atât personal cât și politic, experții, constant, de pe tot spectrul, și-au însușit angajamentul de a fi în slujba statului, făcând alegeri politice din ce în ce mai numeroase legate de atitudinile lor politice și de participarea politică.

Tensiunile intergrupuri și starea mentală a soldaților negri

În ce privește populația civilă, lipsa de rezonabilitate și emotivitatea atitudinii soldaților păreau să atingă zenitul în chestiunea delicată a tensiunilor dintre grupuri. Vasta majoritate a soldaților albi susțineau structura rigid segregată a armatei, fără ezitare. Această structură nu doar că îi ținea pe soldații de culoare în unități separate, dar respingea recrutarea lor la o rată mult mai mare decât a albilor și îi limita la sarcini care cereau efort de muncă foarte mare – mai ales în construcții și corpurile de transport dacă reușeau să intre în forțele armate. Soldaților de culoare li se nega sistematic și dreptul la oportunități pentru mobilitate socială care erau disponibile pentru alți soldați, pentru că ei nu aveau dreptul să fie la comanda trupelor de soldați albi, în timp ce multe unități formate din soldați de culoare erau conduse de ofițeri albi. În orice caz, în toată armata erau doar cinci ofițeri de culoare în momentul atacului de la Pearl Harbor și trei dintre aceștia erau preoți.

Deloc de mirare, când Research Branch a armatei a efectuat un studiu elaborat despre relațiile dintre rase în martie 1943, a descoperit că albii nici nu se gândeau la aceste chestiuni, în timp ce atitudinile soldaților de culoare erau marcate total de resentimente privind discriminarea din armată și de sentimente contradictorii față de onestitatea separării raselor într-o armată care susținea că duce un război împotriva unei ideologii rasiste. [103]

Mai mult, furia permanentă a soldaților negri față de nedreptățile rasiste a afectat modul în care ei gândeau și simțeau față de orice. Soldații de culoare tindeau chiar mai puțin decât albii (dacă mai puțin e posibil) să aibă o înțelegere rezonabilă a scopurilor războiului sau să se identifice personal cu idealurile democratice. Spre deosebire de omologii lor albi, însă, pentru soldații de culoare incertitudinea în această privință nu era un produs al indiferenței, ci o concluzie pesimistă trasă din observarea directă și din experiențele personale. Așa cum un bărbat de culoare care era pe moarte în Vietnam a spus: Scrieți doar asta pe piatra de mormânt:Aici zace un bărbat negru ucis pentru că a luptat împotriva unui bărbat asiatic pentru a apăra un bărbat alb.'” [104]

Research Branch a avut grijă să remarce că nu exista nici o dovadă că soldații negri s-au purtat fără loialitate; nu era nici o diferență între rata celor care refuzau să meargă în război între negri și albi de exemplu. În mod clar, soldații negri puteau și au răspuns frustrării rasiale într-o varietate de moduri. Fie agresiunea lor se manifesta în alienare și insistența că cei de culoare nu aveau nici un motiv să lupte de partea ipocritei SUA, fie își proclamau patriotismul și cereau dreptul de a servi în unități de luptă și în poziții de comandă, în speranța că serviciul de pe front se va traduce în câștiguri de rasă după terminarea războiului.

O ilustrare a reacției alienate a venit de la Malcolm X (atuci Malcolm Little), care a primit un 4F după ce a ajuns la centrul local de recrutare îmbrăcat într-un costum zoot și le-a spus psihologilor care făceau testarea că avea de gând ori să intre în armata japoneză, ori să încerce să-i organizeze pe soldații de culoare din armata SUA pentru a-i omorî pe albi. [105

Liderii mișcării drepturilor civile și presa de culoare, pe de altă parte, împreună cu mulți soldați de culoare au produs o agitație neobosită împotriva cotei de 10 la sută a departamentului de război impusă recrutării negrilor în armată și împotriva procesului de selecție pe care îl acuzau de segregare pentru că îi respingea pe cei de culoare din motive psihiatrice. [106]

Au încercat să contracareze argumentul privind consecințele negative ale frustrării cu afirmații că frustrarea îi făcea pe soldații de culoare să fie și mai hotărâți decât albii. Dar sugerând că prăpastia dintre retorica rasială și realitate făcea ca patriotismul soldaţilor de culoare să vină chiar din inimă depindea şi de mărirea autorităţii experienţei psihologice ca instrument de măsurare a sacrificiului politic. Exact așa cum a înțeles Malcolm X că antagonismul rasist va duce probabil la respingerea sa de către gardienii psihiatri ai armatei, la fel şi alţi soldaţi de culoare credeau că rasismul care dăinuia într-o armată segregată în cele din urmă va fi văzut ca o medalie de onoare emoţională şi asta va fi în beneficiul lor.

Research Branch a făcut filme şi a dezolvat materiale de dezvoltare a liderilor într-un efort direct pentru a contracara potenţialul periculos pentru rupturile rasiale din armată, exact la fel cum se întâmplase în cazul descris mai sus al răspunderii faţă de ignoranţa răspândită printre soldaţi privind scopul războiului. În 1943, Frank Capra a făcut un film intitulat „The Negro Soldier” (Soldatul negrotei), bazat în parte pe datele unui studiu ale Research Branch.

A sărbătorit ritualistic o poveste de onoare a americanilor negri care și-au servit cu loialitate ţara, de la Crispus Attucks, la mecanicii care reparau jeep-urile şi camioanele. Filmul lui Capra a avut grijă să nu menţioneze nici sclavia, nici segregarea din armată, dar a încercat să inducă un simţ de mândrie şi solidaritate în rândul trupelor de culoare prin identificare emoţională cu „stejarul libertăţii” şi „această măreaţă ţară”. [107] Research Branch şi-a pus studiile şi în slujba publicaţiilor de genul Command of Negro Troops and Leadership and the Negro Soldier (Comanda trupelor de negrotei şi soldatul negrotei).

Privind spre viitor: anxietăţile

Poate patriotismul sau convingerea totală au întărit moralul experţilor înşişi şi i-a ajutat să se ţină de sarcinile lor de a aduce ordine în haosul atitudinilor soldaţilor şi civililor şi să fie uşor de controlat, în momente în care ei ar fi putut altfel să renunţe, în disperare. Dar experţii de la Research Branch şi din alte agenţii aveau temeri care treceau dincolo de starea mintală discutabilă a americanilor, unele dintre acestea fiind adânc înrădăcinate în trecutul profesiilor lor. Printre chestiunile constante şi cele mai presante erau cele legate de eficienţa propriilor lor metode şi de capacitatea tehnicilor psihologice de a informa în moduri care să se susțină dacă ar fi fost supuse la testele riguroase ale ştiinţei. Îndoielile privind „validitatea” şi „predicţia” au fost ţinute în secret, însă.

Deşi aceste temeri erau discutate frecvent în interiorul reţelelor profesionale, experţii psihologi, cu insistenţă şi constant, au strâns rândurile când era vorba de a convinge clienţi potenţial ostili (de exemplu, planificatorii de politici ai guvernului) că serviciile psihologice meritau să fie cumpărate şi îşi meritau preţul la care erau vândute. Dacă entuziasmul pronunţărilor lor publice şi lista de realizări a psihologiei post-război sunt vreo unitate de măsură, atunci se poate spune că au avut succes.

Dar întrebările enervante tot au rămas. Chiar Samuel Stouffer, care a făcut tot ce-a putut pentru a produce expertiză pentru planificatorii de politici militare şi pentru cei cărora Research Branch le puteau indica realizări concrete mai multe studii despre aşteptările post-război ale soldaţilor au fost folosite pentru a planifica legea GI (legea recruţilor) – se îngrijorau mereu în legătură cu metodologia lor plină de puncte slabe.

Dacă războiul s-ar termina azi şi dacă armata ne-ar cere o singură practică pe care studiul în operaţiunea de cercetare de milioane a Generalului Osborn s-a dovedit a fi de ajutor moralului“, a comentat el, sincer nu am putea să le dăm nici măcar o bucăţică de dovezi ştiinţifice. Cortina s-ar ridica pe scenă şi noi am sta acolo pur şi simplu – în pielea goală”. [108]

Către sfârşitul războiului, personalul de la Research Branch a alcătuit cu precauție o listă de „întrebări jenante”, care puteau, în viitor, să distrugă reputaţia psihologilor pentru că la aceste întrebări nu putea exista un răspuns ştiinţific. [109]

De remarcat pentru lungimea şi detaliile ei, lista includea multe dintre chestiunile la care psihologii insistaseră că le puteau rezolva cu uşurinţă: Cum defineşti moralul militar; e ridicat sau scăzut? Cât de bine poţi prezice performanţa pe baza unui răspuns la o testare? Cât de eficient poţi să schimbi atitudinile? Ce ştii despre cum se conduce? Ce ai învăţat despre motivare?

Consensul privat că la asemenea întrebări fundamentale nu putea răspunde nici chiar experţii care susţineau că aveau autoritatea de a face asta nu l-a oprit pe Samuel Stouffer să-i slăvească în ode pe experţii din anii de război, în public. Dacă eforturile echipei sale nu au dus chiar la ştiinţa pe care el o dorea, şi s-au dovedit a fi ceva în sensul ingineriilor sociale, ei bine, atunci tot era mai bine să ai ceva decât nimic.

Aveam de stins focuri, şi a fost mai bine să aruncăm apă sau nisip în foc decât să ne concentrăm asupra studierii chimiei pentru a dezvolta un nou tip de stingător.” [110]

Ce a contat în mod real a fost că experţii psihologi au lucrat într-o varietate de domenii care le deschiseseră drumul către putere şi că-și puteau prezenta studiile ca având un impact – mai semnificativ în unele cazuri, mai puţin important în altele – asupra modului în care războiul a fost susţinut şi câştigat (n.t.: URSS a câştigat al doilea război mondial, nu SUA, când armata roşie ia oprit pe nazişti la Stalingrad).

Deşi experţii psihologi erau sensibili când era vorba de „întrebările jenante”, ei se mândreau cu succesul sondajelor de opinie din timpul războiului, monitorizând atent fiecare „lovitură de succes”. [111]

Era clar că viitorul cerea ca experţii din anii de război să continue să adune tehnologiile la îndemână pentru a putea pune la dispoziţia planificatorilor politici noi instrumente de predicţie şi de control, care aveau facilita tranziţia ţării într-o lume din ce în ce mai periculoasă.

Nu era nimic nou. Tehnologiile de prezicere au satisfăcut cererea planificatorilor politici pentru că aceştia au capitalizat evoluţiile profesionale şi ale disciplinelor care, înainte de al doilea război, fuseseră deja profund modelate de aplicarea măsurătorilor administrative şi de testarea în instituţii de masă: şcoli, închisori, corporaţii, armate şi organizaţii guvernamentale. [112]

O idee din timpul războiului, care circula printre experţii din agenţiile care se ocupau de moral şi care aveau rolul de a sonda opinii, a fost să dezvolte un „Barometru al Securităţii Internaţionale”, conceput exact pentru a lua temperatura tensiunilor internaţionale şi de a preveni recurgerea la război. [113]

Alexander Leighton a sugerat ca „staţii meteo” comportamentale să fie stabilite în toată lumea pentru a monitoriza constant nivelurile de agresiune naţională şi internaţională şi de ostilitate. [114]

Idei ca acestea aveau multe în comun cu Barometrul Sentimentelor de Rasăpropus de experţii în răzmeriţe, precum şi cu indicii care fuseseră creaţi în timpul războiului pentru a lua pulsul stării moralului populaţiei de acasă şi din ţările inamice.

În moduri importante, acestea au prefigurat liniile generale ale Proiectului Camelot, care a ajuns în atenţia publicului 20 de ani mai târziu, având scopul de a prezice tensiunile şi revoluţiile pentru a le opri (pe larg în capitolul 6).

Orice era necesar în viitor, a prezis Stouffer, „brokerii în cercetare” persuasivi vor avea mai mult de profitat de pe urma expertizei comportamentale, decât de pe urma unor reuşite ştiinţifice importante. [115]

Acest viitor post-război, mulţi simţeau asta, va fi inextricabil legat de succesele şi eşecurile experienţei acumulate în al doilea război mondial. Grămezile imense de informaţii pe care Research Branch le-a colectat pentru armată în timpul războiului au fost predate Social Science Research Council (Consiliului de cercetare al ştiinţelor sociale) în 1945 şi în cele din urmă au fost transpuse într-un studiu în patru volume: The American Soldier (Soldatul american) (1949). Ţinând cont chiar de părerile personale ale lui Stouffer privind inabilitatea cercetării din timpul războiului de a obţine un statut ştiinţific, e ironic că studiul Soldatul American a fost ridicat în slăvi în deceniile 1950 şi 1960 și considerat un studiu ştiinţific major, o piatră de temelie a teoriei psihologice şi a metodologiei de cercetare. Au existat câţiva psihologi care, deşi au aplaudat marşul ştiinţei, nu au pierdut din vedere sursa de unde veneau asemenea oportunităţi ştiinţifice. Paul Lazarsfeld, un mare admirator al studiului Soldatul American şi fost consultant pentru Research Branch, a pus întrebarea: De ce a fost necesar războiul ca psihologii să ofere prima analiză sistematică a vieţii, aşa cum e trăită în realitate de un larg sector al populaţiei?“[116]

Ar fi putut să pună şi următoarea întrebare, logică şi tulburătoare: De unde își vor lua experţii în comportament datele pe viitor, dacă nu din alte războaie?

Privind către viitor: speranţele

Mult mai vizibilă decât asemenea gânduri ținute în clandestinitate, a fost sărbătorirea expertizei psihologice care a însoţit sfârşitul războiului. Declaraţiile pline de mândrie că psihologia fusese cheia câştigării războiului erau la ordinea zilei, şi au fost aplicate în mod egal şi multor altor chipuri pe care le luase psihologia: activitatea clinică ce avea scopul de a ţine sănătatea mintală a soldaţilor în echilibru şi expertiza non-clinică ce se concentra asupra războiului psihologic în afara ţării şi în sugrumarea opiniei publice de acasă. Avertizările ocazionale privind pericolele asupra comercializării priceperii psihologilor au fost înecate în aplauzele zgomotoase de auto-mulţumire sau respinse, în atmosfera euforică a aşteptărilor.

Cu siguranţă guvernul şi publicul din SUA vor vedea că e potrivit să-i răsplătească pe experţii psihologi pentru multele şi diversele lor contribuţii din timpul războiului. Era evident că psihologia era destinată să-şi atingă măreţia după război.

Loiali formei, experţii psihologi nu au aşteptat ca guvernul să vină să le bată la uşă, ci au pregătit prezentări viguroase şi articulate pentru a arăta care era rolul pe care trebuia să-l îndeplinească după război. Psihologia va fi în centrul eforturilor de a preveni războiul, susţineau ei, dar în cazul îngrozitor în care se recurgea la conflict militar, psihologia va fi prezentă pentru a-şi servi din nou ţara.

Un efort care ilustrează partea prevenirii războiului a fost “Psychologists’ Peace Manifesto” (manifestul pentru pace al psihologilor) care a apărut în urma sugestiei lui Gordon Allport la o şedinţă din 1943 a SPSSI.

Publicată oficial în presă pe 5 aprilie 1945, declaraţia, intitulată „Natura umană şi pacea”, a fost semnată de peste 2.000 de psihologi care făceau parte din APA (constituind o majoritate a profesiei în acel moment) şi sumariza lecţiile pe care experţii psihologi orientaţi social le învăţaseră în timpul războiului, împreună cu o importantă stipulare care spunea că „o pace care să dăinuie poate fi obţinută dacă ştiinţele umane sunt utilizate de către oamenii de stat şi de cei care vor pacea”. [117]

Natura umană şi Paceaa enumerat 10 principii de bază considerate cruciale pentru pace, prejudecăți şi democraţie şi avertiza că „neglijarea lor ar putea naşte noi războaie, nu contează cât de bine intenţionaţi ar fi liderii noştri politici”. [118]

1. Războiul poate fi prevenit: bărbaţii nu se nasc cu războiul în suflet, îl învaţă…

2. În planificarea pentru pacea permanentă, următoarea generaţie trebuie să fie punctul principal de atenţie. Copiii sunt plastic…

3. Ura între grupuri (clase), de rasă, naţională poate, într-o măsură considerabilă, să fie controlată… Prejudecata e o chestiune care ţine de atitudini, iar atitudinile sunt într-o măsură considerabilă o chestiune de pregătire şi informare.

4. Condescendenţa față de grupurile inferioare distruge şansele pentru o pace durabilă…

5. Popoarele eliberate şi cele inamice trebuie să participe în planificarea propriului lor destin…

6. Confuzia din rândul popoarelor învinse poate necesitate claritate şi consistenţă în aplicarea pedepselor şi răsplatei…

7. Dacă sunt administrate corect, ajutorul şi reabilitatea pot duce la încredere de sine şi la cooperare; dacă sunt administrate greşit, pot duce la resentimente şi ură…

8. Dorinţele cele mai profunde, dorinţele-rădăcină, ale popoarelor din toate teritoriile sunt cel mai sigur ghid de a concepe o pace…

9. Tendinţa relaţiilor umane este către unităţi de securitate colectivă şi mai largi…

10. Angajamentul luat acum poate preveni apatie şi reacţie post-război… [119]

Deşi născută din speranţă, declaraţia începea cu avertizarea că neglijarea principiilor de bază ale psihologiei era cea mai sigură cale către dezastru internaţional. Psihologii implicaţi în acest efort au făcut tot ce-au putut pentru a se asigura că declaraţia a ajuns în mâinile celor mai puternici oameni din Washington. [120]

Chiar dacă psihologia și-a întors fața public, în mod optimist, către pace, experţii din timpul războiului lucrau activ în culise pentru a-şi asigura un viitor în război şi pentru ei.

Nu Manifestul pentru pace arăta direcția spre care se îndreptau psihologii în era post-război, ci activitatea organizată de partea pregătirii de război, coordonată de Robert Yerkes. După ce Yerkes a prezidat o conferință asupra psihologiei militare în iulie 1944, o comisie a elaborat un set de Recomandări referitoare la serviciile psihologie în forțele armate, după războiși l-a prezentat ministrului de război și marinei militare. Dincolo de planul ambițios de a pregăti noi divizii de psihologi, de a instituționaliza tot felul de tipuri de cercetare psihologică și de a promova psihologi în posturi importante din administrație și politică, recomandările lui Yerkes au considerat o axiomă presupunerea că noi, ca popor, trebuie să învățăm acum importanța pregătirii și să nu ne mai riscăm existența prin înghețarea valorilor noastre în timpul dintre războaie.” [121]

Oricât de diferite erau scopurile lor, Manifestul pentru pace și Recomandările lui Yerkes se bazau pe o credință fundamentală privind viitorul post-război: acesta va avea nevoie foarte mult de inginerie socială din cauză că discrepanța culturală“, care separa controlul uman asupra lumii materiale de controlul uman asupra mediului social, era de departe cea mai serioasă amenințare la supraviețuirea speciei. [122]

Discrepanța culturală cuprindea o discrepanță atotprezentă, globală care ar fi trebuit să fie cea mai înaltă prioritate post-război pentru profesioniștii psihologi. Potrivit lui Eugene Lerner, unul dintre susţinătorii manifestului, „Scopul reconstrucţiei psihologice ar trebui să fie producerea de şi mai multe personalităţi democratice şi de cultură peste tot. Diferitele naţiuni ale lumii arată că au diferite decalaje în această direcţie.” [123] Prefaţa lui Gordon Allport la Manifestul păciia fost intitulată Ingineria socială“, iar încrederea sa în democraţie şi în psihologia înțeleaptă nu putea ascunde părerea sa că distrugerea de dimensiunile unei calamități lăsată în urmă de războiul mondial a lăsat guvernului SUA şi publicului puţine opţiuni.

Alegerea e clară. Dacă ‘lăsăm natura să-şi urmeze cursul’, nu vom avea pace în timpul vieţii noastre. Dacă ghidăm procesul, putem evita decenii sau secole de suferinţă… Ingineria socială pe o scală globală este un concept nou, produsul a două devastatoare războaie mondiale. Este o invenţie a cărei mamă este neîndurătoarea necesitate.” [124]

În ce-l priveşte, Yerkes a arătat cât se poate de clar că al doilea război mondial a dovedit cât de esenţială poate fi „Ingineria Umană” în viitor.

Ştiinţele fizice şi tehnologiile au mers destul de departe deja, şi, odată cu bomba atomică, credeau unii, au mers mult prea departe. „Mintea omului trăieşte în secolul 20,” scria Erich Fromm în 1941, “dar inima celor mai mulţi oameni trăieşte încă în Epoca de piatră”. [125]

Cu câţiva ani înainte, erau oamenii emoţional pregătiţi să trăiască într-o lume post-război? Era pacea o posibilitate realistă ţinând cont de tot ce a scos la iveală războiul despre perversitatea caracterelor naţionale, despre cât de dubios era moralul democratic şi cât de iraţionale erau atitudinile soldaţilor?

Până când psihologia nu progresa până în punctul de a fi privită ca echivalentul fizicii, consensul între experţii psihologi era că răspunsul la asemenea întrebări trebuia să fie negativ.

Spiritele lor nu au fost potolite multă vreme. Avertismente sumbre ale unui viitor conflict, la urma urmei, părea să garanteze că psihologia va fi o parte dintr-o lume cu totul nouă, la fel cum garantau şi aspiraţiile pentru pace. Cine avea să poarte bannerul pentru democraţie, raţiune şi pace într-o lume iraţională şi înfricoşătoare, dacă nu psihologii? Psihologul de la Harvard, Edwin Boring, era plin de încredere. Punctul de vedere psihologic reprezintă, desigur, mijlocul prin care pot fi rezolvate problemele sociale şi poate fi fabricat progresul social. Lucrurile stau așa din cauza atitudinii de maturitate şi toleranţă. E aşa şi din cauză că ingineria socială funcţionează prin cauze într-un univers determinat.” [126]

Experţii psihologi care au ieşit din al doilea război atât de fermi pe studiile lor s-au alăturat unei democraţii luminate, politici guvernamentale şi ordini sociale, în așa măsură că relaţia automată dintre cele trei a devenit o presupunere subînţeleasă – şi practic necontestată – până spre finalul deceniului 1960. [127] Gregory Bateson, un antropolog care absolvise Cambridge şi care o întâlnise pe Margaret Mead în Noua Guinee, unde amândoi au „studiat” populaţia de acolo, i-a scris plin de euforie mamei sale, în octombrie 1940: Democraţia, psihologia şi antropologia explodau împreună în ceva foarte mare.” [128] Războiul, concluzionase el la scurtă vreme după aceea, nu era nimic altceva decât „o luptă pe viaţă şi pe moarte asupra rolului pe care ştiinţele sociale îl vor avea în stabilirea ordinii relaţiilor umane.” [129]

Deşi o parte din activitatea lor din timpul războiului în mod evident a fost eficientă în modelarea politicilor, şi anumiţi planificatori politici continuau cu încăpăţânare să se opună sfaturilor lor psihologice, cei mai mulţi experţi erau asiguraţi privind perspectivele lor din viitor, pentru că nu doar ţara, dar și lumea erau într-o stare atât de proastă, cum nu mai fuseseră vreodată.

Psihologia socială şi pshihologia vor deveni o psihologie a ordinii sociale şi a controlului social,” a prezis Gardner Murphy. “În toată agonia acestor ani am învăţat ceva despre problemele cu care se confruntă o psihologie socială internaţională… Psihologia socială va trebui să devină la fel de internaţională cum e fizica… Internaţionalizarea psihologiei sociale înseamnă internaţionalizarea metodelor de cercetare în misiunea de a preveni războiul.” [130]

În 1945 era clar că psihologia era necesară cu disperare şi expertiza care era doar vorbărie goală era în mod categoric o favoare. Avansarea psihologiei sociale prin detaşarea principială de treburile amestecate ale politicii şi loialităţii ferme faţă de obiectivitatea metodei ştiinţifice – atât de caracteristică anilor dintre cele două războaie – fusese măturată de urgenţele războiului. [131]

Plasare informaţiei ştiinţifice în slujba statului, pentru a realiza importante scopuri sociale, promitea să îi ajute pe experţi să-şi dea seama ce responsabilităţi au şi să le mărească autoritatea în viitor. Totuşi, nici pericolele ingineriei sociale şi ale controlului nu erau vizibile în 1945. Şi de ce să fi fost? Conceperea personalităţilor democratice şi prezicerea colapsului emoţional în nivelul de tensiune naţional şi internaţional contribuise – şi nu doar după părerea psihologilor – în mare măsură la victoria unui război al binelui împotriva răului, dar făcuse şi ca prevenirea războaielor din viitor să fie o posibilitate la un moment în care un alt conflict mondial, înspăimântător şi costisitor, părea de neconceput. Înţelepciunea psihologică nu fusese încă folosită în scopuri represive care vor apărea ca atare după definirea trăsăturilor carierei sale publice de după război.

Perspectiva asupra lumii care a rezultat din mişcările sociale ale deceniului 1960 şi experienţa războiului din Vietnam va ataca virtual fiecare angajament fundamental al generaţiei celui de-al doilea război mondial: responsabilitatea socială a fost echivalată cu serviciul faţă de guverne, democraţia şi toleranţa cu psihologia, şi planificarea luminată cu expertiza comportamentală.

Din cauza acestor presupuneri, segmente semnificative ale noii generaţii – studenţii care se opuneau războiului din Vietnam, de exemplu – îi vor acuza pe predecesorii lor de o ignoranţă naivă, în cel mai bun caz, şi în cel mai rău, de o criminalitate calculată.

Nimic din acestea însă nu erau aparente în 1945. Dimpotrivă, războiul arătase cum controlarea personalităţilor, modelarea atitudinilor şi sentimentelor şi ghidarea democraţiei printr-o eră de tulburenţe emoţionale erau responsabilităţile majore ale guvernului. Erau de asemenea şi chestiile la care experţii psihologi se pricepeau cel mai bine.

Război împotriva minții dușmanului (2)

Capitolul 2: Războiul împotriva minții dușmanului

Cu mult înainte de atacurile de la Pearl Harbor, experții psihologi au început să se mobilizeze pentru a contribui la efortul de război. Din primul moment, activitățile lor au arătat că ei erau deplin conştienți de faptul că acordau asistență patriotică, câștigau promovare profesională și introduceau metodele psihologice în guvernare, şi au procedat la unison în acest sens şi cu mult entuziasm.

Legătura psihologilor cu guvernul a fost creată, în beneficiul psihologilor, în timpul primului război mondial, când au văzut că războiul putea realiza ceea ce cercetarea academică și o carieră în pedagogice nu puteau. Primul război mondial ”a pus aplicarea psihologiei pe hartă și pe prima pagină”, și-a reamintit cu nostalgie James McKeen Cattell, o figură fondatoare a psihologiei ca profesie.

Nu e nevoie de multe asemenea amintiri din trecut. Datoria istorică pe care psihologia o are față de război a fost exprimată clar de către figurile pivotale din psihologie din primul război mondial, care în 1940 încă mai erau în viață și active profesional.

Robert Yerkes, de exemplu, a condus programele militare de experimentare mintală în timpul primului război mondial și a devenit foarte cunoscut în perioada interbelică pentru activitatea sa în psihologia comparativă și primatologie de la Yale. În pregătirea celui de-al doilea război mondial, a lucrat ca membru cheie al Comitetului de Urgență în Psihologie, lansat în toamna lui 1939, pentru ”a pregăti profesia pentru o mare criză națională”. Comitetul de Urgență, recunoscut un an mai târziu sub auspiciile diviziunii de antropologie și psihologie de la Consiliul național de cercetare NRC, a servit ca vehicul central pentru mobilizarea experților psihologi în activitatea de război, reorganizarea profesiei și planificarea pentru ce urma după război. Ca un cabinet de război al psihologiei, a asigurat legătură oficială dintre mulți profesioniști din psihologie și guvernul federal.

Experții psihologi au fost îndemnați de timpuriu să suţină acțiunile patriotice, și, încă de la începutul războiului, erau optimiști că vor avea mari realizări pentru profesia lor. Potrivit lui Yerkes, mobilizarea efectivă avea să demonstreze că „o mare zonă necultivată profesional ar trebui să fie ocupată cu rapiditate de psihotehnologii și de aspecte legate de ingineria umană”. Exista un gol și era misiunea de război a psihologiei să îl umple cu serviciile experților, care aveau legătură cu „facilitarea și direcționarea inteligentă a dezvoltării și a experienței-comportamentale din prezent a unei persoane normale”. Toate erau necesare: de la sfaturi pentru creșterea copiilor la căsătorie și la ocuparea profesională, educație pentru fericirea personală și adaptare. „Eu privesc în perspectivă, dincolo de actuala conflagrație mondială”, a prezis Yerkes, cu tupeu, în aprilie 1941, „la o perioadă de reconstrucție în timpul căreia inovațiile probabil vor fi ordinea de neevitat a zilei, iar modelarea unei noi civilizații va fi o necesitate.”

Mulți dintre colegii lui Yerkes au îmbrățișat acest spirit și apelul său de a se implica în serviciul public și de a se folosi de această oportunitate profesională, încrezători că puțini alți experți erau mai potriviți decât ei pentru sarcina de a contura o nouă ordine socială. Înainte cu un an ca SUA să intre în război, 25 la sută dintre toți americanii care aveau diplome de facultate în psihologie lucrau la diferite aspecte ale crizei militare, cei mai mulți fiind angajați de guvernul federal. „Astea nu-s timpuri pentru sentimente de inferioritate sau pentru scrupulozitate statistică”, a scris psihologul influent, Gordon Allport, într-un efort de a inspira „un pic de curaj” și de a calma nervii colegilor săi care erau reticenţi „să susțină politici care nu erau bazate 100 la sută e certitudini științifice”. „Dacă psihologul e tentat să spună că știe prea puține despre un subiect, ar putea câștiga încredere doar uitându-se la modul inept în care politicienii, jurnaliștii și bărbații din viața publică fac faţă problemelor de propagandă, opinie publică și morală”.

Erau destul motive să nu se bazeze pe prea multă încredere, însă. La începutul lui 1941, i-a avertizat pe colegii săi: „Nu confundați lobby pentru psihologie cu serviciul național. A lucra pentru a introduce psihologi în serviciile naționale și locale ar putea fi de folos profesiei, dar nu e necesar în beneficiul națiunii.” Modul în care a evoluat relația dintre psihologi și guvern, se gândea Allport, ridica anumite probleme. „Se pare că, cu cât cineva devine mai apropiat de guvern”, a remarcat el, „cu atât mai multe apar mai multe complicații și se confruntă cu o mai mare rezistență. Dar, la urma urmei, nu avem toți tendința să reificăm „guvernul” și să așteptăm ca „el” să materializeze idealurile noastre? Experiența mea sugerează şi că eforturile descentralizate sunt mai bune. Noi, poporul, suntem cei care trebuie să inventăm și să punem în aplicare proiectele, atât cât putem, prin eforturile noastre, fără să ne bazăm prea mult pe Unchiul Sam”.

În 1945, Allport și alții au fost uimiți când au comparat estimările inițiale privind contribuția pe care putea s-o aducă psihologia la război cu ce se întâmplase în realitate. Războiul s-a sfârșit în mijlocul unui cor gălăgios de auto-felicitări, cum ar fi următoarele: ”Aplicarea psihologiei în selectarea și antrenarea bărbaților și în ghidarea modului în care erau fabricate armele, ca să li se potrivească, a făcut mai mult pentru a câștiga acest război decât oricare altă activitate intelectuală”. Realizările psihologiei au fost într-adevăr impresionante și, ca și cum s-o dovedească, nu erau destui experți antrenați pentru a îndeplini cererea, din ce în ce mai mare, de servicii psihologice în sectoarele publice și private. Reputația experților psihologi a crescut de la cea a unui tehnician de jos la statutul unui consultat înțelept și al unui manager ale căror realizări din timpul războiului, mai ales în armată, meritau să fie răsplătite generos cu apreciere din partea publicului și cu fonduri din parta guvernului. Retrospectiv, părea clar că războiul a dat psihologiei cea mai mare avânt și că a permis ca APA ”să-și mărească responsablitățile în această nouă lume”.

Mulți psihiatri au fost motivați în același fel să dezvolte modelele oferite de predecesorii lor din timpul primului război mondial, să răzbune tehnicile de diagnostic și predicție, și să recaptureze terenul pe care l-au pierdut din cauza dezarmării psihologiei în perioada interbelică. La începutul celui de-al doilea război mondial, psihiatrii se bazau (la fel ca psihologii) pe experiența lor din primul război mondial în testarea și monitorizarea recruților militari pentru a le depista potențialele vulberabilități emoționale. Psihiatrii aveau însă prototpuri chiar și mai vechi de serviciu în slujba statului, care să-i inspire în susținerea celui de-al doilea război, inclusiv munca de pionierat în serviciul de sănătate publică, PHS, a echipei de psihiatrie, care își avea sediul pe insula Ellis în 1905 și a cărei activitate era de a-i opri pe imigranți cu probleme mintale, care erau considerați indezirabili, să intre în țară. Echipa psihiatrică de pe insula Ellis a fost printre primele exemple de expertiză psihologică folosită de guvernul federal, într-o zonă importantă de politică publică – imigrația – și care era foarte îndepăratată de sferele tradiționale ale psihiatriei: nebunia și azilurile.

Un avantaj imens pe care experții l-au avut în 1940 a fost că erau mult mai mulți, prin comparație cu numărul lor din 1917. Aproape 3.000 participaseră la programul de monitorizare pentru al doilea război, față de doar 700 câți participaseră în primul război. În ambele războaie, însă, o majoritate copleșitoare a psihiatrilor a fost implicată direct în programele de război: mai puțin de 1.100 în primul război și peste 2.500 în 1941, când SUA a intrat în al doilea război. Între 1920 și 1946, numărul membrilor Asociației de Psihiatrie Americană a crescut de peste 4 ori, de la 937 la 4.010, un număr foarte mare de noi recruți alăturându-se asociației după experiența lor de război.

Numărul de psihologi din Asociația de psihologie a crescut de peste 11 ori în aceeași perioadă, de la 393 la 4.427. La finalul celui de-al doilea război, în jur de 1.700 de psihologi lucrau direct cu armata, în al doilea război, și mulți alții au fost implicați în cercetări pentru a acorda asistență altor agenții ale SUA care participau la război. Un număr semnificativ – mai ales femei – au contribuit la război în zone civile, de la organizarea de forumuri în comunități pentru femeile care abia fuseseră angajate în industria războiului și pe care le sfătuiau cum să-și poată hrăni mai bine copii, până la lecții despre acordarea primului ajutor psihologic. După război numărul psihologilor și psihiatrilor va crește uluitor.

Ce au făcut și ce au învățat

Întreaga activitate psihologică descrisă în capitolele 2 și 3 nu e clinică. Mulți practicanți care lucrau în zone cum ar fi “managementul uman” și moralul inamicului erau psihologi sociali sau altfel de cercetători din științele sociale, profund influențați de teoria psihologică. Cei care aveau interese sociale se considerau la fel de dedicați practicilor riguros științifice, la fel cum erau și colegii lor mai apropiați profesional de psihologie. În cea mai mare parte, experimentaliștii care erau interesați de probleme, cum ar fi senzațiile sau percepțiile, erau implicați în activități de inginerie a “omului-mașină” în timpul războiului. Un exemplu vizibil a fost Harvard Sound Control Project, care a îmbunătățit semnificativ tehnologia auzului, un număr uriaș de psihologi participând la contracte care se ridicau la 2 milioane de dolari din partea guvernului. Psihologii au condus și experimente, de laborator și pe teren, destinate să producă dispozitive pentru lunetă, pentru vederea pe timp de noapte și să mărească eficiența transporturilor. Tânărul Skinner chiar a petrecut câțiva ani ani pe front, în timpul războiului, încercând să demonstreze valoarea militară a principiilor comportamentale prin demonstrarea că oranismele vii – porumbeii, mai exact – puteau fi la fel de încredere ca echipamentele, când era vorba de a ghida rachete.

Profesioniștii orientați spre partea clinică, ale căror activități sunt discutate în capitolul 8, au devenit cei mai cunoscuți dintre toți experții în psihologie în timp de război pentru eforturile lor de a identifica și contracara epidemia de tulburări mintale și de incompetență. Deși au intrat în război cu o mai mică influență decât colegii lor experimentaliști, după război, balanța va înclina dramatic în favoarea lor, acordându-le un nivel de vizibilitate, autoritate și influență politică fără precedent.

Deși numerele absolute ale experților implicați în zonele descrise mai jos sunt mai mici decât numerele clinicienilor care au menținut echilibrul mintal al armatei, prin monitorizarea și testarea recruților și prin administrarea de teste de clasificare, munca lor indica mai direct modul în care cunoașterea psihologică putea fi folositoare pentru problemele care erau definite explicit în termeni politici și militari. Cum ar putea fi influențați soldații inamicului prin mesaje de demoralizare? Cum puteau fi conduse fără probleme centrele de relocare pentru japonezii americani? Cum opinia publică din SUA putea fi deturnată către susținerea anumitor scopuri ale războiului, de la butoiul cu publere al conflictului rasist din SUA? Cum ar putea fi convinși soldații din SUA că politicile militare brutale sunt de fapt justificate, oneste și că trebuie să li se supună?

Pentru a veni cu răspunsuri la aceste chestiuni și la altele, unii psihologi s-au dedicat lor pe toată durata războiului. Dacă aveau impresia că susțineau cauze de cunoaștere științifică și de realizare profesională – și cei mai mulți aveau impresia astaerau foarte conștienți și de faptul că slujbele lor existau nu pentru aceste scopuri, ci pentru a oferi celor care făceau politici analize practice și date, la timp și aplicabile.

Cu fiecare estimare optimistă care îi ajuta pe cercetătorii sociali să se strecoare tot mai sus pe scara administrativă, optimism rezultat în urma faptului că vedeau cum ” multe dintre ideile noastre sunt furate de guvern”, erau alții care plângeau amarnic că ” nici unul dintre rapoartele noastre nu au nici o valoare și sunt subiect de bancuri la washington”. Deciși ca în timpul războiului să-și extindă aria de influență, experții totuși s-au prins repede că ideea nu era întărirea psihologiei ca știință socială a relațiilor sociale sau ca teorie privind societatea. Câștiarea războiului era ideea.

Deși consilierii în relații umane, specialiștii în război – uneori numiți sykewarriors – specialiștii în moralul trupelor, și cei în sondaje de opinie și-au petrecut timpul cu chestiuni presante de politică, ei se trăgeau din același corp de teorie psihologică și experiementare comportamentală care era disponibil și clinicienilor.

Angajamentul principal pe timp de război al experților orientați spre fabricarea de politici a fost să facă psihologia folositoare, dar au și considerat armata ca cel mai bun mediu pentru studii de mari dimensiuni pe care îl aveau la dispoziție. Personaje ca Eli Ginzberg, Daniel Lerner, Alexander Leighton şi Samuel Stouffer numeau armata „laboratorul lor” și considerau că războiul le oferea oportunități fără egal pentru a face experimente științifice legate de misterelor motivațiilor umane, atitudinilor și comportamentului. De obicei, aveau grijă, însă, să țină acest limbaj pentru ei și se temeau că “subiecții” s-ar opune să fie folosiți ca porcușori de guinea sau șobolani de laborator.

Activitatea experților orientați către fabricarea de politici a rezultat din aceleași rădăcini intelectuale ca cea a omologilor lor din clinici, un fapt care va avea o profundă importanță pentru cursul politic și pentru consecințele publice ale expertizei psihologice în deceniile post-război. Pregătirea lor profesională i-a făcut să adapteze conceptele dezvoltate clinic la revelarea modului în care indivizii făceau față situațiilor nesănătoase sau răspundeau la psihopatologie – frustrare și agresiune, de exemplu – la analizarea chestiunilor sociale și la conceperea politicilor publice. Un rezultat important va fi mascarea liniei de demarcație dintre individ și colectiv, personal și social, și crearea potențialului de a camufla scopurile, care erau clar politice, sub masca de metode neutre de descoperire științifică sau de tratament terapeutic. Cariera pe care psihologia a făcut-o în războiul rece și rolul ei din relațiile rasiale post-război vor fi discutate în capitolele 4 și 7, care oferă dovezi fascinante despre cât de departe s-a ajuns.

Psihologii care au consiliat administrația de război, de exemplu, au folosit limbajul sănătății, bolii și al tratamentului terapeutic. care era moștenirea bazei istorice a psihiatriei în medicină.

Psihiatrul Alexander Leighton, șeful echipei de cercetători de la Centrul de relocare din Poston pentru japonezii americani și ulterior șeful diviziei de analiză a moralului de la biroul de informații de război OWI, i-a încurajat pe cei cu care lucra să aibă “o abordare psihologică a problemelor de managementul comunicării”. Psihologii au avut și tendința să se inspire din științele biologice și fizice. Samuel Stouffer, un sociolog orientat spre psihologie care a condus cel mai ambițios proiect secret al armatei în evaluarea atitudinilor, a reflectat constant asupra metodelor de practică științifică – mai ales asupra experiementării controlate – care deblocaseră minunile biologiei și chimiei – și spera să facă la fel pentru cercetătorii comportamentali, permițându-le “să ia unele ipoteze ale unui caracter general și să le exprime în termeni operaționali preciși pentru a concepe mijloace de testare, astfel încât interferențele și punerea în practică să poată fi aplicate unor categorii mai largi de situații concrete comportamentale”.

Exemplul primul război plutea peste în ce-i privea pe acești experți non-clinici. Eforturile de propagandă și dovezile șocante de deficiențe mintale din armată în timpul marelui război au făcut mult pentru a expune adevărul urât al vinovăției publice, al emotivității de masă și al distorsiunilor larg răspândite în percepțiile populare, privind chestiunile publice importante. Această experiență i-a transformat chiar și pe idealiști ca Walter Lipman, care a ajuns să susțină credința cinică și disperată că doar experții raționali erau în poziția de a înțelege „lumea de afară” și, prin urmare, că doar ei ar trebui să aibă puterea de a fabrica opinia publică prin inginerii sociale, sau ceea ce numea el “imaginile din mințile noastre”. Primul război i-a învățat că democrația reprezentativă ar fi fost mult prea instabilă emoțional să poată determina în siguranță viitorul curs al societății din SUA și că doar cei a căror educație îi punea la adăpost de „iraționalitatea omului obișnuit” ar fi trebui să aibă puterea să facă și să modeleze politicile publice. Astfel, știința și democrația liberală au luat-o pe drumuri diferite.

Nici o știință nu a erodat mai mult idealurile democratice decât psihologia (n.t.: la fel a făcut și economia, care nu e știință). Mulți psihologi au fost convertiți de primul război la principiile de psihologie a mulțimilor, o tradiție teoretică prima dată articulată la sfârșitul secolului 19 de către sociologul aristocratic și anti-democratic Gustave le Bon.

Le Bon a scos în evidență lipsa de rațiune și intoleranța comportamentului colectiv și a atitudinilor de masă ca piatră de temelie a societății contemporane și a susținut că asta ar fi o alarmantă amenințare pentru societate. A cerut conducătorilor să impună un control social strict asupra maselor, a căror emotivitate o vedea explozivă, să protejeze puterile erodate ale elitelor intelectuale și de guvernare și să fie susținătorii idealului nobil, care se evapora rapid, al individului (doar din clasa bogaților). În timpul erei progresiste, pionierii în psiholoie socială, cum ar fi William McDougall, a cărui carieră a început în Anglia, și Everett Dean Martin, au popularizat teoriile lui Le Bon. Tradiția psihologiei mulțimilor a ajuns la publicul din SUA și prin teoria socială freudiană și prin concepte de tipul „hoardă primară”. Deși atacurile elitiste ale intelectualilor europeni împotriva democrației liberale au fost adesea mascate sau șterse din psihologia socială din SUA, analiza comportamentului mulțimilor a fost menită să rămână o piesă centrală a politicilor importante adoptate SUA pentru o lungă perioadă. Cât de mult putea fi folosită psihologia mulțimilor a rezultat din calitatea traducerii chestiunilor discutabile, legate de ideologia politică, în axiome obiective ale științelor sociale.

La sfârșitul primului război, și politicienii au adoptat perspectivele psiho-politice ale lui Le Bon, precum și vocabularul său. Herbert Hoover, de exemplu, care oferise ajutoare pentru masele înfometate din Belgia în timpul ocupației germane, înainte să întoarcă în SUA și să se apuce de distribuția de produse alimentare și de marketing, a vorbit despre prețiosul individualism american despre care credea că e atacat de psihologia mulțimilor. “Actele și ideile care duc la progres sunt născute în pântecul minții individuale” a comentat el, “nu provin din mintea mulțimilor. Mulțimea doar simte: nu are propria sa minte care să poată plănui. Mulțimea e naivă, credulă, distruge, consumă, urăște și visează – dar niciodată nu construiește. Dorințele populare nu sunt un criteriu al nevoii reale, pot fi determinate numai de considerații deliberative, de educație, de conducere constructivă”.

Politologul Harold Lasswell, care și-a scris teza de doctorat pe propaganda din primul război, a contribuit și el la diseminarea teoriilor privind psihologia mulțimilor. În perioada interbelică, Lasswell a jucat un rol crucial în promovarea aplicării teoriilor și metodelor psihologice – mai ales psihoanalizei – la probleme politice, de la catedra sa de la Universitatea din Chicago. Activitatea sa teoretică și practică asupra granițelor dintre psihologie și politică au ajutat la cimentarea conceptului care va deveni o axiomă, niciodată pusă la îndoială de generația celui de-al doilea război mondialși anume, conflictele sociale larg răspândite, cum ar fi războiul sau revoluția, erau pur și simplu doar niște exemple pe o scală mai mare a problemelor care afectau personalitățile individuale și relațiile personale lipsite de armonie. Din moment ce societatea nu era nimic mai mult decât o aglomerare de mulți indivizi, căutarea de legi sistematice ale comportamentului greșit social și politic ar trebui să fie îndreptată tocmai către chestiunile acestea – motivația subconștinetă și comportamentul irațional – pe care abordarea psihopatologică le-a descoperit la indivizii cu tulburări mintale. Multele dezastre ale primului război, potrivit lui Lasswell, l-au “dus pe omul de știință politic la ușa psihiatrului”.

Al doilea război mondial, spera el, îi va duce pe cei care fac politici publice la aceeași ușă, la timp, ca să poată fi pionierii “unor noi politici de prevenire” înainte ca prea multe greșeli să se întâmple. Lasswell susținea prevenția” a venit mai devreme, dar înainte de sfârșitul celui de-al doilea război acest cuvânt codificat reflecta atât înțelegerea generalizată și cât și optimismul extrem, în rândul psihologilor, referitor la rezultatele terapeutice, precum și la activitatea orientată către fabricarea de politici. Prevenția era un vehicul folositor pentru ambițiile profesionale, pentru că permitea ca psihologii să își extindă autoritatea în noi direcții, oferind o invitație deschisă pentru psihologi, psihiatri să se implice în chestiuni care erau îndepărtate de domeniul lor profesional, cum ar fi șomajul, lipsa de locuințe, sănătatea și siguranța ocupațională, corupția politică și relațiile internaționale.

Mantra prevenției a fost, într-un sens, o continuare a afacerii de iubire” a experților din era progresivă cu eficiența și reforma și s-a ținut strâns de campaniile gemene pentru management științific și igienă mintală de la începutul secolului 20. Dar prevenția absorbise și noi justificări. Nu mai era animată doar în principal de viziunile de progres al societății, cuprinzând cultura urbană, instituțiile de masă și, cel puțin pentru albii nativi, o nouă diversitate etnică tulburătoare. Înainte de al doilea război mondial experții vor susține prevenția nu în primul rând din cauza că făcea ca talentele experților să fie indispensabile în activitățile de reformă, ci mai ales din cauză că disticția convențională dintre sănătatea mintală pozitivă, bunăstarea socială și dintre adaptarea corectă și politica publică înțeleaptă se prăbușise aproape total.

Lasswell a fost în avangarda acestei noi înțelegeri integrate a psihologiei și politicii. Pentru el, “prevenția” însemna tratarea chestiunii puterii ca o chestiune de management psihologic la nivel social – eliberând tensiuni incomode aici, ajustând surse de constrângere acolo – și transformarea exercitarea puterii în ceva ce semăna cu tratamentul psihiatric din iluminism. Conflictele directe de interese, prin urmare, nu trebuia niciodată să tulbure pacea minții colective. “Politica prevenției nu depinde de o serie de schimbări în organizarea guvernului”, a susținut el, “depinde de o reorientare în mințile celor care concep societatea în jurul unor probleme centrale: care sunt principalii factori care modifică nivelul de tensiune al comunității? Care este relevanța specifică a liniei de acțiune propuse pentru modificare temporară și permanentă a nivelului de tensiune?

Managementul uman

Printre cele mai directe exemple de expertiză psihologică folosită în scopuri politice în timpul celui de-al doilea război mondial au fost studiile și analizele care au pus instrumentele acestor profesii în slujba administratorilor publici. Nu era nevoie să le spună nimeni că scopul producerii de date trebuia supus managementului uman, știau asta. Era de la sine înțeles că războiul “obliga toată activitatea științifică să o ia pe scurtătură” și că fișa postului lor implica producerea de ponturi despre cum puteau fi controlați oamenii, și nu de teorii care ar fi putut să explice anumite aspecte obscure ale vieții sociale.

Proiectul de cercetare sociologică localizat în Centrul de relocare din Poston pentru japonezii americani din Colorado River Valley a fost un exmplu clar de folosire a psihologiei în acest sens.

Fig 1

Conceput cu susținerea puternică din partea consultantului Robert Redfield de la Autoritatea de relocare pe timp de război – decanul diviziei de științe sociale de la Universitatea din Chicago – și din partea alți credincioși în valoarea administrativă a analizei sociale aplicate, proiectul a fost condus de Alexander H. Leighton, un psihiatru al forțelor maritime, care a studiat anterior pe teren comunitățile Navajo și de eschimoși. Efortul inovativ de cercetare a fost inițiat în martie 1942, la scurtă vreme după decizia guvernului de a încarcera forțat 112.000 de japonezi americani, care trăiau pe coasta Pacificului, într-un lagăr de detenție. Intenția expresă a fost de a experimenta pe ei tehnicile de management uman, care s-ar fi dovedit folositoare pentru managerii lagărului, și în același timp de a-i pregăti pe lucrătorii de origine japoneză să ajute la ocuparea militară planificată pentru anumite zone ale Pacificului. Urmând un model oferit de Biroul pentru indienii nativi, care folosise în trecut cercetători din științele sociale pe post de consilieri administrativi, cercetătorii lui Leighton au folosit instrumentele teoriei psihologice, tratamentului psihiatric și cercetării cros-culturale pentru a susține problemele de management pe teren. În mod conștient, el a organizat această activitate cu cercetători sociali profesioniști și amatori – antrenați în antropologie culturală, sociologie, și psihiatrie – în liniile critice “dar cu comunitatea și nu cu pacienții care erau subiecții studiului”.

Din echipa lui Leighton au făcut parte antropologul Edward Spicer, Elisabeth Colson, și stenorafi, artiști și translatori, aduși din rândul populației mai educate a lagărului. În mod specific, ei au ignorat orice întrebare legată de justificarea încarcerării acestor oameni în lagăre, observând doar că “aceste întrebări implică chestiuni care privesc informații care sunt necesare pentru a articula o opinie și care nu sunt disponibile în acest moment”. Însă au considerat de datoria lor să au ajute conducerea lagărului din Poston și să mențină credința fermă că activitatea lor va ajuta la descoperirea legilor invizibile ale comportamentului individual și social, întărind astfel parteneriatul dintre știință și guvern. Cea mai mare promisiune a proiectului în ce-i privea pe ei și pe guvern, sub presiune sau nu, era fuzionarea administrației cu știința, pentru a forma un corp comun de gândire și acțiune, care să nu fie doar realist în sensul imediat de a rezolva nevoile de zi cu zi, dar și în sensul fundamental de a descoperirii și îmbunătăți metode de control. Pentru asta era nevoie de mai mult decât de a-i folosi pe cercetători sociali ca să scrie rapoarte, necesita o administrație bazată pe o filosofie științifică, care să aibă ca referință cunoștințele acumulate de cultura noastră privind natura omului și a societății sale”.

În acest scop, cercetătorii au pornit cu formularea “unui postulat fundamental” privind natura umană fundamentală: sinele psihologic era văzut ca o entitate universală, în care apăreau multe variații culturale. Presupunerile lor despre statutul psihologic al locuitorilor centrului au plecat din cum înțelegeau ei această natură umană fundamentală și din paralele fundamentale dintre psihologia de masă și cea individuală. Aceste presupuneri pot fi sintetizate astfel: comportamentul era în general irațional, motivat de emoții și de experiențe din trecut (mai ales din copilărie), percepțiile rezidenților privind faptul că erau închiși în lagăr (“sistemul lor de credințe” subiectiv) erau mai importante decât ceea ce li se întâmpla lor de fapt (decât faptele obiective) și dacă sau nu încarcerarea era moral justificată, pericolele pluteau asupra unor grupuri din cauza temerilor individuale ar fi putut fi uciși în urma unui comportament isteric și greu de controlat.

Zi după zi, echipa de cercetare a efectuat interviuri extensive și analize de personalitate și a colectat date sociologice generale prin completarea dosarelor de locuri de muncă și educație. Personalul echipei a pregătit rapoarte orale și scrise, care preziceau reacții față de o paletă largă de măsuri administrative posibile, și încerca să ghideze administrația în direcții sugerate de presupunerile cu care lucrau ei. “Administratorul care abordează oameni turbulenți, apelând la rațiune, va obține probabil la fel de multe rezultate ca și cum s-ar adresa unei jungle”, acesta era un exemplu tipic de recomandare. Deși cei din echipă îi considerau pe cei încarcerați ca pe niște adolescenți care nu puteau fi ținuți sub control, au încercat să focuseze analiza și modul prin care le puteau diminua opoziția față de programul de încarcerare, făcând inclusiv sugestii de măsuri controversate – au cerut de exemplu ca fiecare persoană încarcerată în lagăr să fie supusă unui interogatoriu privind loialitatea față de America. În acest caz, recomandările experților psihologici au fost considerate destul de importante încât să fie clasificate ca secrete de stat și ca accesul la aceste recomandări să fie limitat doar la cei din cel mai înalt nivel al planificatorilor de politici.

Imaginea care a rezultat din munca lor a fost aceea a unei comunități în revoltă psihologică, ruptă de sursele sale anterioare de stabilitate, speriată de ce ar fi putut să creadă alți cetățeni despre japonezii americani încarcerați, și divizată intern de-a lungul liniilor de generații, liniile issei-nisei. Mai mult decât orice, cei încarcerați aveau nevoie să se simtă în siguranță, să aibă un simț al securității. Astfel, oferirea acestei securități a fost cea mai sigură cale pentru a-i putea controla, urmată de administrația centrală. Când arestarea și deținerea a doi oameni încarcerați în lagăr, în urma unui incident care a implicat o bătaie, a provocat un protest general în fața administrației centrale, recomandările echipei de cercetători au ajutat la diminuarea tensiunilor în creștere, rapid și pașnic. Grupul lui Leighton a arătat că impulsul unor administratori de a răspunde cu forță se baza pe fundamentul stereotipului irațional, rasist și a sugerat în schimb ca rezidenții din lagăr să primească mai multă responsabilitate pentru a menține ei singuri ordinea între ei. Recomandările echipei pentru de a instala securitatea prin auto-guvernare (alcătuite într-un memo scris de Conrad M. Arensberg, profesor asociat de sociologie și antropologie la facultatea din Brooklyn) au câștigat planificatorilor de politici de la cel mai înalt nivel din Washington și au rezultat în adăugarea unui analist al comunității în personalul din fiecare lagăr WRA în ianuarie 1943.

Concluziile generale ale echipei din Poston, sumarizate de Leighton în cercetarea The governing of men: general principles and recommendations based on experience at a Japanese relocation camp, 1945 (Guvernarea oamenilor: principii generale și recomandări bazate pe experiența de la centrul de relocare al japonezilor), au fost că obiectivul tehnicilor de management uman trebuie să fie orientat spre psihologic și emoțional. Potrivit lui Leighton, “societățile trec de la sentimentele indivizilor care le compun, și la fel fac și națiunile și țările. Foarte puține politici interne și aproape nici o politică internațională sunt produsul rațiunii… A da vina pe oameni pentru că sunt mișcați mai mult de sentimente decât de gândire e ca și cum a-i da vina pe pământ că e acoperit de râuri și mări”.

Cele mai bune măsuri de control social trebuiau să incorporeze în mod necesar o psihologie sofisticată, din moment ce managementul de oameni însemna efectiv managerierea sentimentelor și atitudinilor; era o chestiune care ținea de departe mai mult de ingineria auto-controlului, decât de impunerea unor pedepse din exterior.

Moralul inamicului; războiul psihologic

Activitatea în domeniul războiului psihologic, propagandei, și informațiilor secrete a căzut în categoria generală, dar nediferențiată, a “moralului”. Preocuparea față de moral care a dominat în anii de război a reprezentat recunoașterea de către oficialii guvernului că personalitatea umană și stările ei mentale diverse și de neprezis erau de cea mai mare importanță în susținerea războiului. Toanele, atitudinile și sentimentele nu doar că erau obiective de care trebuia să se ocupe politica militară, dar erau cele mai importante… și cele mai obiective fapte, care fuseseră alungate până atunci în plan secund. Ideea naivă că războaiele puteau fi câștigate pur și simplu prin perfecționarea armelor și tehnologiei de a ucide inamicii, era respectată în mod frecvent, dar era incorectă. Nu putea exista o prioritate militară mai mare decât controlul asupra subiectivității umane.

Aplicat americanilor sau aliaților, moralul a fost folosit cu larghețe pentru a descrie calitățile de dorit care mergeau de la curajul personal la spiritul de grup. A funcționat și ca scurtătură pentru determinare, simț al scopului, conducere superbă, și competență ocupațională pentru populațiile civile și militare. Moralul pozitiv era esențialmente echivalentul motivării pozitive, o componentă discutabilă a “igienei mintale” (cel mai obișnuit termen înainte de al doilea război mondial) sau “sănătății mintale” așa cum a încept să fie din ce în ce mai des redenumit. Pentru că putea preveni căderile nervoase și pierderea coeziunii, fortificarea moralului aliaților a devenit un scop central al războiului. Distrugerea moralului dușmanilor era desigur la fel de vitală.

La începutul războiului, serviciile secrete ale armatei au cerut diviziunii NRC de antropologie și psihologie să le acorde asistență urgentă în zona moralului, din moment ce nu exista nici un program de război în acest sens, la începutul conflictului. Pe măsură ce programele erau elaborate, moralul a ajuns să însemne activitățile care păreau diferite, cum ar fi analizarea comunicațiilor dușmanului, monitorizarea opiniei publice din SUA, colectarea de informații despre ce îi afecta pe civilii germani și japonezi și păstrarea la un nivel cât de ridicat posibil al spiritului soldaților SUA.

Elasticitatea definiției moralului a mărit valoarea publică a psihologilor, din moment ce se presupunea că împărtășeau toți obsesia legată de “minte”. (Procesele mentale erau mult preferate de către acei experimentaliști care se opuneau etimologiei metafizice a acestui termen). Semnificativ, moralul a lărgit și definiția războiului, care de acum cuprindea inclusiv aspecte ale vieții sociale civile, care anterior erau considerate în afara limitelor planificatorilor de politici militare, cum ar fi nivelul de influențare al coeziunii comunității și încrederea în conducerea politică. Recunoașterea pe timp de război că bătălia pentru inimi și minți nu se oprea la poarta instituțiilor militare, că mințile civililor (și ai noștri și ai dușmanilor) erau ținte la fel de importante va avea implicații enorme în viitor.

Orice activitate care avea cea mai mică legătură cu starea minții inamicului a fost în general etichetată “război psihologic” și frecvența folosirii acestui termen în timpul celui de-al doilea război mondial a arătat că tot mai multe elemente de război erau considerate de acum parte a războiului psihologic. Această nouă expresie a tins să înlocuiască termenul de propagandă care a fost folosit cel mai mult în timpul primului război. În același timp, “propagandă” denota numai acea porțiune de război psihologic care avea legătură cu comunicarea de masă și care avea scopul de a lovi în publicul inamic. Războiul psihologic pe de altă parte era mult mai larg în noua abordare. Tranziția terminologică a corespuns unei tranziții din chiar interiorul conceptului de război: de la o bătălie tangibilă pentru a cuceri un teritoriu până la bătălia intangibilă de a convinge mințile dușmanilor.

Deloc surprinzător, această tranziție a scos în evidență cu acuitate importanța experților psihologici în determinarea rezultatului conflictelor militare. Harold Lasswell, de fapt, a remarcat că profilul foarte apreciat de care s-a bucurat războiului psihologic în primul război mondial a fost consecința faptului că “psihologii au vrut să aibă “un loc sub soare”, adică doreauarateabilitățile lor puteau fi folosite pentru apărarea națională pe timp de război”.

În același timp, o nouă emfază asupra determinanților non-materiali a șters distincția dintre război și pace, o stare de lucruri foarte confuză, care ar ajuns să devină total normală în timpul războiului rece.

Dacă aspectele de război, care nu erau militare în sensul convențional al conflictului armat, ar putea face diferența dintre un război fără vărsare de sânge, pe termen relativ scurt, și unul care era de durată și cu mulți morți, de ce să nu fie luată în considerare orice metodă de a rezolva conflictele fără să se recurgă la trupe și la arme ca elemente necesare războiului? Diplomația eficientă, a susținut Lasswell, putea ține inamicii potențiali într-o stare neutră sau putea folosi la abandonarea canalelor secrete de a aduce războiul, și putea face ca aceste canale să fie folosite strategic pentru întărirea mușcilor economici i-ar putea opri pe dușmani să obțină acces la materiale cheie necesare războiului, ca să poată susține un război.

Spre deosebire de arsenalul de persuadare încercat pe dușmanii unui teritoriu ocupat, cercetarea asupra stării mentale a americanilor sau populațiilor aliate (civili și militari) nu a fost niciodată numită război psihologic, chiar dacă intra sub umbrela “moralului”. Însă nu au existat diferențe importante în metodele folosite pentru a evalua și persuada două tipuri de public foarte diferite; tehnicile folosite au inclus sondaje de opinie, studii asupra atitudinilor, interviuri detaliate și analize de personalitate. Nu au existat diferențe nici în antrenarea profesională a celor care au petrecut războiul luând pulsul moralului sau studiind mințile dușmanilor. Adesea aceeași oameni făceau ambele lucruri. Și frecvent cei care făceau politici referitoare la moralul dușmanului au arătat un interes la fel de mare pentru populația civilă de acasă, chiar din țările lor.

Perspectiva pe care psihologii au adus-o în activitatea lor privind moralul inamicului a fost identică cu cea pe care au folosit-o la acordarea de consultanță pentru conducerea lagărului de japonezi americani: era bazată pe convingerea că apelurile emoționale erau mai eficiente decât cele raționale și că iraționalitatea haotică infecta motivația într-o măsură mai mare decât idealurile prioritizate și analizate. La fel, cei care se ocupau de moralului inamicului au acționat din convingerea fermă că analizele comportamentale puteau fi destul de solide, dacă erau luate în serios, ca să influențeze balanța de război, să nu mai vorbim că ei spuneau că va îmbunătăți fără măsură eficiența managementului de elaborare de politici și de război. Indivizii care s-au identificat cu această activitate i-au inclus pe psihologii Leonard Dobb și Edwin Guthrie, psihiatrul Alexander Leighton și alții. Aceștia au fost afiliați mai multor agenții care erau însărcinate cu înțelegerea și influențarea moralului dușmanului, inclusiv Office of fact and figures-OFF, Office of Strategic Services-OSS, Office of war information-OWI și diviziunea de război psihologic-PWD din cartierul general suprem al forțelor aliate expediționare SHAEF.

Alții au lucrat în afara guvernului, în instituții academice și în agenții publice, dar în poziții de unde au contribuit direct la susținerea războiului psihologic. Tipic, și-au coordonat strâns proiectele cu agențiile guvernului și cu oficialii. Activitatea în acest domeniu uneori oscila între statutul privat și public. Consiliul etnografic, înființat la Smitsonian, NRC, Consiliul de cercetare al științelor sociale și Consiliul american al societăților educate au alcătuit un registru central cu toți cercetătorii din științele sociale comportamentale din SUA care au participat la activități de teren în străinătate, l-au completat-o cu biografii și referințe și rapoarte din colțuri obscure ale lumii.

Harold Lasswell, ale cărui tehnici de analiză au inspirat un tsunami de susținere a “pop-anal” (prescurtarea expresiei ”analiză de propagandă”) a lucrat inițial pentru Proiectul de cercetare a comunicațiilor pe timp de război și apoi pentru Diviziunea experimentală de studiu a comunicațiilor pe timp de război. Ambele erau localizate în Librăria Congresului. Primul proiect a fost creat special pentru a-i asigura lui Lasswell acces la documentele pe care nu le-ar fi putut obține fără conexiuni în guvern, iar al doilea a devenit un teren de antrenament pentru analiștii în propagandă. Lasswell a trecut apoi la Noua școală pentru cercetarea socială, unde i s-a alăturat lui Ernst Kris și Hans Speier la Proiectul de cercetare a comunicațiilor în totalitarism.

Mulți psihologi, interesați de investigarea sistematică a comunicațiilor de masă și a propagandei, au fost aduși în Grupul pentru comunicații al Fundației Rockefeller, ca parte a contribuției acestei fundații la mobilizarea resurselor intelectuale în susținerea războiului deschis și a celui secret. Printre multele proiecte pe care le-a susținut această fundație au fost două de la Princeton. The Centrul de ascultare de la Princeton, mutat în Washington în 1941, a fost încorporat în Comisia federală de comunicații ca Serviciu de monitorizare a presei străine (devenit ulterior serviciu secret), condus de Goodwin Watson, un psiholog social.

fig 2

Biroul Princeton de cercetare a opiniei publice a fost stabilit în 1940, cu scopul de a analiza transmisiile radio din Europa și pentru a pune diagnostice asupra psihologiei naziste. Psihologul Hadley Cantril, un personaj cheie din activitatea susținută și pe front și acasă, a fost fondatorul său. În opinia sa, existau multe avantaje pentru psihologii care lucrau în afara cercurilor oficiale, pentru că, nefiind afiliat cu guvernul, i-a dat posibilitatea “să obțină informații confidențiale pe care le-a transmis președintelui Roosevelt și altora din Washington, fără să fie legat de vreun departament din guvern sau de vreo agenție a guvernului”.

Caracterul național: diagnostic asupra personalității; tratamentul pe scală internațională

Al doilea război mondial a scos în evidență dificultățile reale care rezulau din distingerea între prieteni și dușmani.

Pentru că ciocnirile ideologice ale războiului au făcut imposibil să se acorde încredere indicatorilor tangibili de loialitate privind modul în care oamenii se comportau și ce spuneau, înțelegerea stării mentale profunde a populațiilor germane și japoneze a devenit o condiție absolută și necesară pentru o strategie militară bună. La această provocare, psihologii au venit cu un concept inovativ: caracterul național. Rezultat din mișcarea neo-freudiană de a revizui ortodoxiile psihoanalitice – pentru că se considera că nu acordau destulă atenție impactului pe care contextul social îl avea asupra dezvoltării psihologice – , scrierile lui Franz Alexander, Erich Fromm, Karen Horney și Harry Stack Sullivan atrăseseră deja multă atenție în deceniul 1940. La fel, și activitatea teoretică similară susținută de antropologii culturali, mulți dintre ei studenți ai lui Franz Boas, cum ar fi Gregory Bateson, Ruth Benedict, Geoffrey Gorer, Margaret Mead și Edward Sapir.

Încercările colective de a studia cultura la distanță” au fost uneori concepute ca “școli de interpretare culturală” sau simplu ca studii “privind cultura personalității”. Un amestec de analiză psihologică, sociologică și antropologică era tipic acestei activități, iar în centrul ei stătea convingerea că chestiunile microscopice, referitoare la personalitatea individuală și comportament, și cele macroscopice, referitoare la modele și probleme sociale, nu erau altceva decât cele două fețe ale aceleiași medalii.

Problemele de știință socială diferă de problemele comportamentului individual în ce privește nivelul de specificitate și nu în ce privește natura lor, a scris Edward Spair, autorul unor serii influențiale de eseuri, care explicau de ce antropologia culturală avea nevoie de o infuzie de idei psihologice. Cercetarea pe timp de război asupra culturii și modelului de personalitate a anticipat unele dintre cele mai caracteristice trăsături ale științei sociale post-război: apelul puternic al analizei și tehnicilor psihologice, un stil interdisciplinar obligatoriu și convingerea că o expertiză socială unificată era posibilă și absolut necesară unei democrații moderne.

Sugerând că dezvoltarea psihologică și modelele naționale se reproduceau unele pe altele, că invivizii întruchipau cultura lor și culturile încorporau personalitatea colectivă a oamenilor din acele culturi, caracterul național a oferit un mod de a transforma analiza psihologică în directive politice.

Grupurile naționale, de exemplu, vor fi clasificate potrivit “adjectivelor bipolare”, cele convingătoare prin puterea lor de a descrie personalitatea individuală: dominația și supunerea, exhibiționismul și darea în spectacol, independența și dependența etc.

Vehiculele instituționale de socializare – de la creșrerea copilului până la învățarea profesorului – puteau fi supuse, prin urmare, analizei pentru a se vedea tendințele dintr-o direcție sau alta, și după ce măsurarea unui număr suficient de asemenea indicatori naționali, sperauredea un portret actual al structurii personalității colective dintr-o anumită țără.

Explorarea rapidă a conceptului în detaliu era un imperativ militar, dar și un exercițiu teoretic intrigant, așa cum a arătat Geoffrey Gorer, principalul susținător al teoriei privind caracterul național.

Comportamentul de război a ridicat în manieră urgentă probleme de exact acea natură pe care am subliniat-o – probleme de caracter național, de înțelegere a motivului pentru care anumite națiuni acționau în modul în care acționau, de a putea pricepe și de a prevedea. Germania, și Japonia chiar mai mult, acționau irațional de neînțeles, după standardele noastre, a le înțelege a devenit o necesitate militară urgentă, nu doar pentru războiul psihologic – deși asta era important – dar și din motive strategice și tactice, pentru a afla cum să le inducem să se supună, capituleze, și după ce s-au predat să le dăm anumite informații, sau, în cazul țărilor ocupate, cum să le inducem să genereze și să mențină mișcări de rezistență etc. În susținerea efortului de război pe viitor, un mic număr de psihiatri și antropologi au acceptat să-și riște reputația științitică, într-o încercare de a oferi o descriere obiectivă caracterului dușmanilor noștri”.

Într-un pachet compact, noțiunea de caracter național a orientat psihologia către înțelegerea și influențarea chestiunilor publice importante, fără să sacrifice limbajul tradițional al bolii, sănătății și diagnosticului. Dar tot războiul a fost cel care a modificat caracterul național, de la un concept pentru care câțiva de treabă doreau să-și riște “reputațiile științifice” într-o presupunere de lucru a politicii militare.

Într-un articol pivotal din 1936, Lawrence K. Frank, un susținător al abordărilor clinice, care lucrase pentru fundații influente, inclusiv Rockefeller Foundation și Josiah Macy Foundation, a arătat că, dacă națiunile aveau caractere, atunci avea sens “să gândim societatea ca și cum ar fi un pacient”; “din ce în ce mai multe persoane din rândul intelectualilor ajung să realizeze că cultura noastră e bolnavă, starea mintală e un haos, și că societatea are nevoie de tratament”.

Frank credea că această perspectivă va împinge și mai mulți experți comportamentali dinspre domeniul limitat al ajustării individuale spre un teren în expansiune și mai plin de potențial al managementului problemelor sociale.

Asta a îndeplinit simultan două scopuri, total compatibile unul cu altul: expansiunea sferei de influență a psihologiei și tratarea laolaltă a problemelor care se încăpățânau să persiste, în loc de a căuta căi de a le rezolva pe bucăți. În sfârșit, era practic. Din moment ce ideologia individualismului democratic și a responsabilității personale era evident depășită într-o eră a dezintegrării culturale totale, a găsi metode terapeutice care arunce o lumină asupra societății promitea să simplifice chestiunea complicată a analizei sociale, prin demonstrarea că forțele sociale și organizațiile sociale erau la fel de dezordonate și anormale cum erau și oamenii analizați la un anumit moment.

Cum veștile din Europa erau din ce în ce mai negre, din ce în ce mai mulți experți au îmbrățișat metafora bolii. În 1940, psihiatrul Edward A. Strecker a scris că războaiele nu erau nimic altceva decât “un lanț de omucidere în masă” și, atotcunoscător, a ajuns la concluzia că “fără îndoială, lumea e bolnavă – bolnavă mintal”.

Dar atunci, dacă societatea era un pacient bolnav, sigur că se putea face bine doar dacă erau consultați vracii potriviți. Psihiatrul Richard Brickner a susținut acest punct de vedere într-o carte din 1943, intitulată tipic “Este ermania incurabilă?” După ce a observat că “grupul național, pe care îl numim Germania, se poartă și s-a purtat de multă vreme startingly ca un individ purtat de o tendință mintală periculoasă”, el a susținut cu încredere că “antropologia, psihiatria și sociologia erau probabil destul de avansate pentru a veni cu un tratament”. Acel tratament implica o strategie generală terapeutică pentru societatea post-război din Germania în care cetățenii să fie inculcați împotriva “contagiunii paranoice”, printr-o atmosferă emoțională, concepută artificial. Brickner a comparat acest “tratament” cu plasarea unui nou-născut prematur într-un incubator.

Margaret Meed a susținut că războiul era, nici mai mult, nici mai puțin, decât un mijloc de “restructurare a culturii lumii”. Simțul că responsabilitatea era legată de putere stătea la baza întregii cercetări asupra moralului în timp de război. Nu doar că psihologii puteau să descifreze modelele emoționale ale propagandei dușmanului pentru a ajuta la câștigarea războiului, puteau spera și să devină inginerii sociali după sfârșitului războiului, desenând schița pentru reconstrucția psihologică la o scală de masă, care să fi adus caracterul național al Germaniei şi al Japoniei înapoi în limitele normale, departe de dependenţa perversă şi către o încredere în sine sănătoasă.

Pentru experţii implicaţi în războiul psihologic, conceptul inovativ al caracterului naţional, oricât de rudimentar era, ilustra ceea ce colegii lor învăţau în domeniile foarte îndepărtate de activitatea de război: folosirea militară şi progresul ştiinţific erau cu totul compatibile, chiar destinate pentru să mărșăluiască împreună către un glorios viitor.

Efortul de a sistematiza ştiinţific elementele de bază ale psihoanalizei, sub forma unei serii de principii concrete comportamentale care puteau fi validate empiric sau experimental, a fost o altă importantă evoluție în teoria psihologică după cel de-al doilea război mondial. A avut o influenţă majoră asupra tehnicilor pe care experţii le foloseau atât pentru a consolida, cât şi pentru a distruge moralul. Localizat în Institutul de relații umane de la Yale, proiectul care avea scopul să genereze „o ştiinţă a comportamentului uman” era legat, și, în același timp, distinct de studiile privind „cultura şi personaliatea” menţionate mai sus. Psihologii afiliaţi acestui proiect în diferite momente, pe parcursul deceniilor 1930 şi 1940, i-au inclus pe John Dollard, Leonard Doob, Erik Erikson, Ernest Hilgard, Clark Hull, Neal Miller, O. H. Mowrer, Robert Sears şi Robert Yerkes.

Un produs de marcă al Yale, publicat în ajunul războiului, a fost o carte care a avut mai mulţi autori, intitultă Frustrarea și agresiunea.

Conceput pentru a testa conceptul care spunea că „agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării”, intenţia ambiţioasă a autorilor a fost să reafirme ideile psihoanalitice „cantitativ, sub forma unui set unitar de postulate sau de principii comportamentale, care au fost confirmate de o arie largă de fapte rezultate din experimente de laborator, studii de caz clinice, statistici sociale şi muncă de teren antropologică”. Autorii credeau că acest proiect avea o valoare atât teoretică, dar şi practică. Scopul lor era să demonteze conceptul că ştiinţa comportamentală şi psihoanaliza erau conceptual incompatibile şi să ofere simultan un cadru psihologic pentru analiza problemelor sociologice, care se întindeau de la prejudicii rasiale, până la chiar la ideologia politică. Războiul nu a fost deloc singurul fenomen social pe care doreau să-l explice în termeni de agresiune şi frustrare; cei din grupul Yale pur şi simplu urmau conducerea clară a lui Freud. Progresul social de orice fel necesita eforturi masive de a reprima ostilitatea, aşa cum a susţinut Freud în Civilizația și neajunsurile sale (Civilization and Its Discontents (1930), iar costurile în fericirea personală erau destul de influente cât să ameninţe constant civilizaţia modernă cu revenirea la violenţa neinhibată şi la barbarism. Într-un schimb faimos de scrisori cu Albert Einstein, Freud a pus semnul egal între obiectiul de a elimina războiul și proiectul ambițios de a asigura chiar progresul civilizaţiei. Amândouă se bazau pe fundaţia nesigură a represiunii.

Nu e nici un folos în încercarea de a scăpa de înclinaţiile agresive ale bărbaţilor… De secole, omenirea a traversat un proces de evoluţie a culturii… Acestui proces îi datorăm partea cea mai bună din noi, precum şi o bună parte a ceea ce ne face să suferim… Modificările psihice care merg împreună cu procesul cultural sunt şocante şi nelipsite de ambiguitate. Constau în dislocarea progresivă a scopurilor instinctuale şi o restrângere a impulsurilor instinctuale… Orice întăreşte dezvoltarea culturii lucrează în acelaşi timp împotiva războiului.”

În anii de început ai Institutului Yale, chiar şi fondatorii fundaţiei Rockefeller, care simpatizau cu aceste idei, se temeau că asemenea scopuri orientate către social, pentru a analiza rădăcinile bigotismului şi războiului, vor genera furtuni de critici pentru că nu erau suficient de ştiinţifice. Nici peste un deceniu, în urma intrării SUA în al doilea război, un oficial de la fundaţia Rockefeller Alan Gregg îi va spune directorului institutului Yale, Mark May: „Nu mi-am dat seama că institutul era atât de expus criticilor valabile, din moment ce elementul psihologic din acest război a fost de asemenea natură că a făcut ca studiile psihologice să aibă o importanţă care nu putea fi disputată.”

Astfel, întăriți instituţional şi răzbunați intelectual de izbucnirea războiului, academicienii de la Yale s-au implicat în ambiţiosul plan pentru Consiliul de cercetare socială pentru a sintetiza, în folosul celor care făceau politicile din guvern, cercetarea asupra efectelor sociale ale războiului, inclusiv studii asupra familiei, grupurilor minoritare, criminalităţii şi altor aspecte ale moralului. Unul dintre proiectele Yale, care s-a dovedit folositor din punct de vedere militar în timpul războiului, a fost o ambiţioasă bancă de date numită Studiul cros-cultural (ulterior incorporată ca Domeniul Relaţiilor Umane). Începută în 1937 de antropologul George Peter Murdock, cu scopul de a produce dosare comprehensive asupra a 400 dintre cele mai reprezentative culturi „primitive”, proiectul a fost extins foarte mult de către marina militară (care a adunat o mulţime de informaţii despre societăţile din Pacific) şi de coordonatorul afacerilor inter-americane (care ţinea sub monitorizare America Latină).

Mulţi psihologi au găsit formularea teoriei lui Freud, privind frustrarea-agresiunea, oferită de John Dollard şi de colegii săi de la Yale ca fiind o explicaţie convingătoare și picată la fix în contextul evenimentelor internaţionale.

Gardner Murphy a citat în mod aprobator Frustrarea și Agresiunea şi a scris: Lupta în orice forme, de la cea mai simplă la cea mai complexă, pare să rezulte din dorințe frustrate… Oamenii satisfăcuți sau națiunile satisfăcute nu vor căuta probabil să ducă războaie. Cele nesatisfăcute costituie o amenințare și un pericol peren.” [80]

Ce putea fi mai agresiv decât războiul, la urma urmei? [81]

Frustrare și Agresiune a cuprins multe dintre presupunerile de bază de regulă acceptate de către psihologi. Chiar și cei care nu înclinau să adere la teoria freudiană puteau fi de acord, pe baze științifice, că comportamentul individual și colectiv consta din ajustări discrete care puteau fi monitorizate metodic, chiar și experimental.

Dar Frustration and Aggression a reprezentat și un pas către o bază unificată și integrată a științei comportamentului uman, care, desigur pusă în mâinile experților putea să rezolve cu ușurință treaba complicată a diagnosticării și tratării societății-pacient. Așa cum John Dollard a arătat, experții științifici ar fi trebuit recrutați pentru aceste misiuni delicate, dar de o importanță critică, chiar și numai pentru că:

“Viața ar fi de nesuportat într-o lume în care cineva trebuie să aleagă mereu. Incertitudinea e epuizantă și alegerea necesită puteri și resurse psihologice speciale. Prin urmare, este o necesitate umană ca lumea să fie, într-o anumită măsură, predictibilă. Comportamentul trebuie să se manifeste cel puțin pentru anumite perioade de timp într-o liniște de aur. Omul are nevoie de cunoaștere ordonată, de cunoaștere științifică, un tip de cunoaștere care îi permite să acționeze cea mai mare perioadă de timp fără chinuitoarea necesitate a alegerii.” [82]

Nici o experiență nu ilustra mai clar ca războiul ce avea să se se întâmple, dacă comportamentul nu se manifesta cel puțin pentru o anumită perioadă de timp într-o liniște de aur.” Expunând iraționalitatea motivației, lipsa de predictibilitate a comportamentului și capriciile atitudinilor de masă, al doilea război mondial a reimpus credința psihologilor în ei înșiși și a cimentat convingerea lor că chiar și teoriile psihologice care nu prea stăteau în picioare puteau ghida politica publică mai bine decât voința populară sau decât înțelepciunea convențională a diplomaților.

În mod convenabil, războiul a dat acestor experți și o oportunitate să opereze în afara restrângerilor obișnuite ale democrației. Această lipsă de restricții, care ar fi fost doar pentru o anumită perioadă, susțineau ei, a fost folosită la maximum în armată, mai ales în zona de război psihologic.

Sykewarriors despre caracterul național german

Sykewarriors” de la Psychological Warfare Division (PWD, Diviziunea de război psihologic) a SHAEF (Supreme Headquarters, Allied Expeditionary Force) au operat direct sub comanda generalului Eisenhower.

Sarcina lor a fost să studieze și să persuadeze mințile inamicilor: “Să distrugă moralul de luptă al dușmanilor noștri atât de acasă, cât și de pe front.”[83]

Nu doar că scopul general al aliaților de a obține capitularea necondiționată a prezentat frustrări nesfârșite pentru sykewarriors (limita sever abilitatea lor de a persuada prin stimulente pozitive), dar experții PWD trebuia și să trăiască cu reputația infamă că făceau parte din corpul militar ca trupă de personaje militare“, “manipulatori iresponsabili ai simbolurilor în beneficiul admnistrațieișicivili care nu sunt soldați, cei mai mulți nefiind nici măcar tunși, și care erau implicați în hipnotizarea dușmanului.”[84]

Eforturile PWD de a înțelege mințile civililor și armatei germane se bazau la greu pe conceptul de caracter național și pe presupunerea că Germania era un pacient bolnav, care trecea printr-o criză psihologică care o traumatiza destul de mult cât să determine o suprimare totală a atitudinilor raționale. [85]

Pe baza unor asemenea teorii, Henry Dicks, un psihiatru britanic asociat cu Diviziunea de spionaj a PWD, a elaborat un chestionar care să fie folosit în interogarea prizonierilor de război. [86]

Având scopul să extragă o largă arie de răspunsuri la atitudinile față de nazism, hitler etc, rezultatele au fost convertite într-o serie de tipuri de personalitate germană, demarcate în funcție de răspunsurile psihologice diferite față de autoritatea nazistă. Obținute exclusiv de la bărbați de vârsta care-i făcea să poată fi recrutați în armată, informațiile agregate au generalizat toată societatea germană:

1.     naziști fundamentaliști fanatici (10%)

2.     naziști schimbațicu rezerve” (25%)

3.     germani nepolitici” (40%)

4.     anti-Naziști pasivi (15%)

5.     anti-Naziști activi (10%)[87]

Pe baza acestei clasificări, războinicii psihologi au prezis răspunsuri ale diferitelor grupări germane la propaganda aliaților. Acest efort particular de a da de urma evoluțiilor militare și politice prin intermediul analizei personalității individuale a fost considerat un succes atât de mare și o reușită atât de importantă, că un psihiatru din SUA, David M. Levy, a fost convocat să organizeze un centru de scanare a persoalității“, chiar imediat după ce SHAEF a fost dizolvat.

Ca exemplu de psihologie folosită în scopuri militre, studiul asupra prizonierilor de război a fost cu siguranță important. Dar a fost important nu din cauza rezultatelor, ci din cauza presupunerilor pe baza cărora a fost elaborat: că ideologia politică era, în cel mai bun caz parțial rațională și conștientizată, preferabil înțeleasă ca o expresie a unei structuri de personalitate profundă; că trecutul personal, și în special experiențele din copilărie, ofereau ghidul cel mai plin de acuratețe către caracterul individului și către comportamenul social; că conceptul de caracter național era de încredere destul cât să producă modalități sistemice de abordare a frustărilor, care la rândul lor produceau modele naționale care puteau fi folosite la tot – de la creșterea copilului, până la filosofie educațională. [88]

Numeroșii experți care se ocupau de moral în mod general au împărtășit aceste ipoteze și le-au aplicat ca date valabile pentru a fi incluse în analiza de conținut a documentelor capturate, ziarelor și relatărilor din presa scrisă și radio, cât și interviurilor detaliate cu prizonierii de război. Noțiunea că dezvoltarea personalității individuale, ideologia politică, și evenimentele sociale cataclismice, cum ar fi războiul, nu ar putea fi înțelese separat unele de altele a fost o trăsătură caracteristică în abordarea lor teoretică. Experții PWD credeau că operațiunile lor psihologice vor duce la scurtarea războiului și la un sfârșit nobil și elaborat manifeste pentru teatrul de luptă, ziare care erau aruncate din avioane deasupra teritoriului inamic, și un “tanc vorbitorcare făcea ca persuasiunea să fie literalmente un element trimis pe front. În ciuda acoladelor ceremoniale, au primit la sfârșitul războiului (“fără îndoială, războiul psiholoic și-a dovedit dreptul de a avea un loc demn în arsenalul nostru militar,” scria generalul Eisenhower către generalul de brigadă PWD. Robert McClure), ei au rămas perplecși în legătură cu motivul pentru care cei care luau decizii, de la FDR în jos, le-au acordat atât de puțină atenție, dacă au acordat chiar și atâta, în determinarea politicii generale a războiului. [89]

O asemenea neglijare a expetizei psihologice, avertizau ei, va fi teribil de nechibzuită în viitor, susțineau ei. Experții comporamentali, erau siguri de asta, îi vor înlocui în scurt timp și pe diplomați, și pe soldații în chiar lumea foarte periculoasă care avea să vină. [90]

Sykewarriors despre caracterul național japonez

Ce a făcut PWD pentru Germania, Foreign Morale Analysis Division (FMAD, Diviziunea de analiză a moralului străin) de la Office of War Information (OWI, biroul de informații de război) a făcut pentru Japonia. Sponsorizată de OWI în cooperare cu serviciul secret al armatei din ministerul de război, FMAD s-a bazat direct pe studiile Proiectului de cercetare sociologică de la centrul de relocare din Poston pentru japonezii americani (lagăr). Alexander Leighton a condus ambele proiecte, iar analiza FMAD asupra moralului japonez a fost bazată exact pe același postulat fundamental” privind natura umană, care animase efortul anterior de a face abordarea psihiatrică în probleme de management a comunitățilorindispensabilă pentru administratori.

Cei aproximativ 30 de analiști care formau personalul FMAD și-au stabilit ca sarcină primară să caute crăpături care puteau fi exploatate în spiritul războinic al armatei japoneze, care era cam peste tot percepută ca fiind de neoprit, chiar fanatică. Studiul asupra caracterului național japonez s-a bazat în acelși timp pe același tip de informații folosite de PWD, a indicat aceleaşi puncte slabe ale moralului: iraţionaliate puternică şi motive raţionale slabe, distorsiuni ale percepţiilor şi probabilitatea ca orice autonomie individuală care ar fi existat să fie coruptă prin contact cu sentimentele şi comportamentul mulţimii. FMAD a concluzionat, la fel ca PWD, că, din moment ce forţele emoţionale erau de o mai mare influență decât idealurile conştiente politic în motivarea soldaţilor japonezi, strategiile de război psihologic care atacau raţional imperialismul japonez sau care pledau cu calm pentru idealuri democratice ar fi avut mai puţine rezultate, dacă ar fi avut. Apelurile emoţionale aveau un impact mult mai dramatic.

De o importanţă particulară, au descoperit ei, era rolul emoţional al autorităţii şi mai ales imaginea împăratului japonez Hirohito.

Atacurile directe de orice fel asupra împăratului, oricât de catarhice ar fi putut fi pentru americani, probabil nu aveau nici un efect asupra moralului japonez şi chiar riscau să aibă un efect contrar celui intenţionat prin motivarea armatei japoneze să strângă rândurile în jurul unui simbol emoţional. „Nu se poate ataca cu logică ceea ce nu are bază în logică”, au avertizat Alexander Leighton şi un coleg de-al său. [91]

Experţii FMAD au considerat această descoperire şi eventuala decizie de politică de a permite împăratului japonez să rămână pe tron, ca fiind cele mai mari reușite ale experţilor comportamentali din timpul războiului. Pentru ei, a fost dovada că abordarea psihologică reprezenta un progres ştiinţific extraordinar asupra încrederii din partea celor care stabileau politicile în dubioasa, chiar dacă convenţionala, intuiţie sau capriciile experienţei personale.

Au existat însă puţine dovezi pentru a arăta că multe studii confidenţiale asupra caracterului japonez pe care FMAD le-a făcut pentru Departamentul de război, sau studii similare pentru Departamentul de Stat, ar fi stat la baza sau ar fi influențat această importantă decizie politică. [92]

Fundamentul moralului civililor japonezi a fost pe cât de emoţional, având rădăcini în modul distinct în care au fost crescuţi de mici, în ce hrană primeau şi în cum erau trataţi la şcoală. De exemplu, s-a sugerat că „trauma jeliriiîn mod frecvent coincidea cu venirea rudelor, mesele consumate în grabă recapitulau negarea nevoilor infantile pentru plăcere și presiunile din partea profesorilor care instigau competiţia între elevi şi impuneau strictă supunere – toţi au fost factori care au contribuit la un caracter naţional japonez agresiv.

Contrar opiniei populare în SUA că hotărârea japonezilor era de neclintit, studiul FMAD a arătat un declin brusc care deja începuse în moralul civililor japonezi, care eventual va duce la capitularea ţării.

Rapoarte ca cel al FMAD “Current Psychological and Social Tensions in Japan” sugerau că furia, mânia, agresiunea, dislocarea, apatia, panica şi isteria erau elemente foarte sensibile în caracterul japonez naţional, şi că ar trebui să fie la fel de importante ca lipsurile de hrană sau presiunile economice, în calculele pe care planificatorii militari le făceau.[93]

Studiul privind bombardarea strategică asupra moralului german şi japonez

La sfârşitul războiului, mulţi din personalul FMAD au participat la Strategic Bombing Survey’s Morale Division (diviziunea de moral privind studierea bombardamentelor strategice).[94]

Studiul post-război ambiţios al acestei diviziuni, destinat să răspundă la întrebarea dacă şi cum bombardamentele aeriene au afectat moralul german şi pe cel japonez, a fost condus de psihologul Rensis Likert, anterior şeful unei divizii de cercetare din Biroul pentru politici economice agricole din Ministerul agriculturii al SUA.

În această birocraţie guvernamentală, care pare să fie localizată foarte departe de inima planificatorilor de politici militare, Likert şi personalul său au fost pionierii încorporării inteviurilor intensificate cu tehnicile de sondare a opiniei publice, ca parte din rutina unor sondaje de opinie studii pe scală mare făcute de guvern, cu inteţia de a ţine sub supraveghere opinia publică. [95]

Psihologii care au participat la Strategic Bombing Survey i-au inclus pe Dorwin Cartwright, Daniel Katz, Otto Klineberg, David Krech (anterior Krechevsky), Ted Newcomb şi Helen Peak. Aproape toţi fac parte din Societatea pentru studiile psihologice referitoare la chestiunile sociale (Society for the Psychological Study of Social Issues (SPSSI), cel mai important nucleu organizaţional din psihologia socială din timpul războiului. [96]

Imediat după capitularea Germaniei, experţii în moral au început să strângă date, efectuând aproximativ 4.000 de interviuri. În Japonia au efectuat în jur de 3.000 de interviuri în ultimele 6 săptămâni ale lui 1945.

Lipsurile şi dificultăţilor logistice au generat unele tipuri de studii de caracter şi de profile de personalităţi colective pe care organisme ca PWD şi FMAD le-au făcut în timpul războiului, precum şi un index al moralului” uşor de utilizat, cuantificabil şi rapoarte finale comprehensive. [97]

Rezultatele au arătat în general că bombardamentele aeriene, deşi au fost dramatice, nu au avut nici pe departe efectul asupra moralului pe care planificatorii de politici din SUA au sperat să-l aibă, concluzia fiind deja susţinută de participanţi ca Alexander Leighton, care s-a simţit răzbunat că prezicerile FMAD din timpul războiului şi ale altor institute de război psihologic că moralul duşmanului a început ireversibil să alunece spre capitulare. [98]

Informaţiile secrete

Adunarea de informaţii secrete a format o altă componentă critică a activității din domeniul psihologiei de război. Informaţiile secrete nu necesită în mod necesar spionaj la prima mână, şi termenul adesea descria analiza caracterului naţional de la distanţă. OWI’s Bureau of Overseas Intelligence, de exemplu, era condus de Leonard Doob, un psiholog afiliat cu Yale Institute of Human Relations. Echipa sa de cercetători de la Washington număra în jur de 100, şi aveau sedii în New York şi San Francisco.

Acest institut împărtăşea mult din abordarea generală, deja descrisă în linii mari, cu războiul psihologic. Activitatea sa, de diseminare a “propagandeiîn ţările inamice şi de “informaţiiîn ţările neutre şi aliate, a fost inspirată din studiile asupra caracterelor naţionale şi ale încercărilor de a identifica punctele slabe şi punctele puternice din moralul duşmanului.

OWI Bureau of Overseas Intelligence a împărtăşit şi multe dintre durerile de cap ale altor sykewarriors, în special în încercarea de a-i face pe planificatorii de politici să aprecieze avantajele de a permite experților psihologi să aibă un rol determinant în procesul de elaborare a politicilor. Potrivit lui Doob, activitatea cercetătorilor săi a fost folosită când a convenit intereselor planificatorilor de politici și ignorată când nu a servit intereselor lor. Doob a încercat să-și aline indignarea, petrecându ultima parte a războiului bătându-i la cap pe cei care elaborau politici la nivel înalt și funcționând ca agent de vânzări al cercetării asupra comportamentului.[100]

Deși credea cu tărie că psihologia avea potențialul de a lămuri multe aspecte, Doob a admis că și-a dat seama că cei care luau decizii erau la fel de iraționali ca și subiecții germani sau japonezi, pe care îi studia echipa sa.

El [Doob, referindu-se la sine însuși] învățase o lecție valoroasă, pe măsură ce franchețea îi mărea frustrările, că ar putea fi mai valoros ca om de știință socială și mai fericit ca ființă umană dacă ar fi tratat fiecare individ ca pe un pacient psihiatric, care trebuia înțeles în cea mai gentilă manieră cu putință, înainte de a i se cere să înghită pastila cercetării. În Overseas Branch, asta însemna să te faci pentru ceea ce părea a fi milioane de oameni ceea ce, pentru acest scriitor, a fost chiar un chin. [101]

Culegerea de informații la prima mână era principala sarcină a Office of Strategic Services (OSS), predecesorul și modelul pentru Central Intelligence Agency (CIA), care a fost creată prin legea securității naționale din 1947. Diviziunea de psihologie a OSS, organizată în septembrie 1941 și condusă de psihologul de la universitatea din California, Robert C. Tryon, a fost formată din 18 psihologi. [102] Câteva nume au fost făcute publice, dar identitățile indivizilor afiliați cu divizia începând din 1942 încă sunt considerate informații confidențiale sau secrete din motive de securitate națională. [103]

Declarația de misiune a acestei diviziuni, “Rolul psihologiei în apărare,” avea în vedere un plan de moral ambițios și acasă, și în străinătate, completat de o varietate de proiecte speciale, considerate secrete de stat.

Deși a avut imaginea unei agenții mult mai secretă decât altele care se ocupau de moral, diviziunea psihologică a OSS s-a folosit chiar de aceleași unelte conceptuale (caracterul național) și metodele de colectare de date (studii, sondaje, interviuri intensificate). A convocat și aceiași consultanți civili și rețele profesionale pentru asistență: ofițerii din Asociația psihologilor americani și pe cei ai Ssocietății de studii psihologice și sociale (SPSSI), ca să dăm doar două exemple. OSS a folosit frecvent o metodă de stabilire a cadrului de lucru în care mediatorii cheie, cum ar fi psihologul de la Harvard, Gordon Allport, aveau să identifice experți psihologi cu priceperi speciale, de la limbi străine la cunoștințe detaliate din interior despre colegii germani.

Interesul OSS în problemă trebuie să rămână secret,” i-a amintit Robert MacLeod lui Allport, “deși veți avea libertatea să faceți cunoscut că studiile voastre vor fi comunicate guvernului.”[104]

Selecția de agenți secreți a fost un alt serviciu de o importanță critică oferit de experții psihologi pentru OSS.

Ca multe alte activități din domeniul războiului psihologic și al selecției de personal, procedura de selecție pentru OSS a fost construită având psihologia germanilor în minte. Experții americani erau mult prea conștienți că omologii lor germani erau înaintea lor. Metode ultra-eficiente de selecție a ofițerilor fuseseră dezvoltate în toată Germania în perioada nazistă și au creat un tip de organizație fără precedent în ingineria umană.”[105]

Dar americanii nu doreau să ia bătaie la propriul lor joc. “America nu trebuie să aibă nici o jenă să adopte unele dintre cele mai bune trăsături ale psihologiei armatei germane,susțineau ei, din moment cenaziștii fără nici o rușine și-au însușit rezultatele multor cercetători americani.”[106]

Personalul care făcea evaluările pentru recrutarea în OSS, și a căror forță motrice îl includea pe Henry Murray (un doctor eclectic, psiholog și psihoanalist) și pe Donald MacKinnon (psiholog), a conceput proceduri mai elaborate și mai detaliate pentru toată armata SUA. Testul de recrutare care era un supliciu ce se întindea pe trei zile și jumătate includea povești inventate pentru a ascunde identitatea personală, simularea de interogatorii la care i-ar fi supus dușmanii, improvizarea de psihodrame și o varietate de teste psihologice obiective și de proiectare (fig. 3).[107]

Această investiție enormă în timpul experților și atenția lor s-a datorat cu certitudine în parte percepției că miza era foarte mare; cei selectați după supliciu aveau să joace roluri cheie în război. Dar s-a datorat și faptului că cerințele de recrutare pentru OSS erau mai confuze decât măsurarea unor abilități particulare sau aptitudini, care a fost cerința standard în cele mai multe sectoare ale armatei SUA. Calitățile personale și talentele necesare pentru un bun agent secret erau imprevizibile, cel puțin comparate cu cele ale unui bun mecanic de aviație, așa cum MacKinnon a recunoscut când a observat că “nimeni nu știe cine ar putea să fie un spion bun sau un luptător de gherilă eficient. Prin urmare, un mare număr de persoane inapte au fost recrutate de la bun început.” [108]

“Evaluarea bărbaților” (care a fost și titlul unei cărți din 1948 care documenta activitatea echipei OSS) “este arta științitică de a ajunge la concluzii suficiente, plecând de la date insuficiente.”[109]

Ca oricare alți experți de război, evaluatorii OSS credeau că făceau un serviciu patriotic și că profitau de o oportunitate de aur de a îmbunătăți știința în același timp. Unde puteau să mai găsească un loc mai bun ca să ajute simultan și războiul și să valideze tehnologiile de selectare a personalului? În ultimii ani, unii din experții OSS au avut niște dubii privind activitățile lor pentru război. Henry Murray, de exemplu, șeful stației de selecție S din OSS, a devenit un pacifist militant și un activist pentru pace după ce SUA a atăcat cu bombe atomice Hiroshima și Nagasaki, și credea că OSS trebuia dizolvat total și distrus, și s-a opus cu vehemență înființării CIA. [110]

Donald MacKinnon, pe de altă parte, a continuat să instituționalizeze procedurile de selectare ale OSS în Institute of Personality Assessment and Research de la universitatea din California, al cărui țel era nimic mai puțin decât dezvoltarea tehnicilor de a identifica caracteristicile de personalitate care se potrivesc cu o ajustare fericită și de succes la societatea industrială modernă.”[111]

În cea mai mare parte, planificatorii de politici ale căror agende nu includeau avansarea științifică sau profesională a psihologiei, nu au fost deranjați că interesele naționalismului și științei s-au unificat în mod convenabil în timpul războiului. Au fost impresionați de studiile psihologilor și de faptul că conținutul putea produce beneficii tangibile, și mai mult decât fericiți să lase dezbaterile teoretice în seama experților.

În 1945, când au avut loc audieri din Congres pentru a determina dacă contribuțiile de război ale oamenilor de știință au fost suficiente pentru a le da o fundație națională numai pentru ei (un proces le care a culminat în cele din urmă cu fondarea National Science Foundation, fundația națională de științe), multe mărturii, cum ar fi cele care urmează, au fost oferite de planificatorii militari despre cât de folositoare au fost activitățile psihologice ale OSS în selectarea de personal dar și în războiul psihologic.

În toate informațiile secrete care intră în susținera războiului cu tărie și susținerea păcii cu tărie, oamenii din științele sociale sunt cei care au o contribuție uriașă în domeniile în care ei sunt profesioniști și soldații sunt credincioșii… Armele psihologice și politice au contribuit semnificativ la confuzia, pregătirea de război, și la moralul scăzut al dușmanului atât la el acasă, cât și pe front. Nu există nici o îndoială că operațiuni ca acestea au scurtat războiul și au scutit multe vieți americane… Dacă am fi lipsiţi de ştiinţele sociale, toate agențiile de informații naționale şi toţi planifcatorii de politici, pe timp de pace și pe timp de război, ar suferi un handicap în mod direct.[112]

Asemenea declarații publice au dovedit că realizările psihologiei erau pe atât de reale, pe cât de imaginare, cel puțin în măsura în care realitatea era evaluată de către cei aflați pe poziții de a-și consolida propriul statut și de a finanța contractele psihologilor. Cu siguranță, nu a existat o lipsă de mărturii din partea planificatorilor de politici care spuneau că psihologii erau indispensabili la executarea cu succes a războiului în domeniile managementului uman, moralului inamicului și informațiilor secrete. Fervoarea patriotică a experților, abilitățile lor practice, analizele și flerul lor de a se autopromova au convins mulți planificatori de politici însărcinați cu planificarea militară și de securitate națională că talentul psihologic va fi la fel de necesar în perioadele de viitor, de război și pace. Dosarul de război al acelor psihologi, care au activat pe frontul de acasă, asupra unor chestiuni care mergeau de la opinia publică din SUA și moralul armatei la psihologia prejudiciului este examinat în capitolul următor.

Note de subsol: 

1. The best general secondary source on psychology in world war is James Herbert Capshew, “Psychology on the March: American Psychologists and World War II” (Ph.D. diss., University of Pennsylvania, 1986). Other useful overviews are Peter Buck, “Adjusting to Military Life: The Social Sciences Go to War, 1941-1950,” in Military Enterprise and Technological Change, ed. Merritt Roe Smith (Cambridge: MIT Press, 1985), 203-252, and Nikolas Rose, Governing the Soul: The Shaping of the Private Self (London: Routledge, 1990), pt. 1. [BACK]

2. J. McKeen Cattell, “Retrospect: Psychology as a Profession,” Journal of Consulting Psychology I (January-February 1937):1. [BACK]

3. For a discussion of how World War I advanced the professionalization efforts of psychologists, see Thomas M. Camfield, “Psychologists at War: The History of American Psychology and the First World War” (Ph.D. diss., University of Texas, 1969); Franz Samelson, “Putting Psychology on the Map: Ideology and Intelligence Testing,” in Psychology in Social Context, ed. Allan R. Buss (New York: Irvington Publishers, 1979), 103-168; and Franz Samelson, “World War I Intelligence Testing and the Development of Psychology,” Journal of the History of the Behavioral Sciences 13 (July 1977):274-282. For a consideration of World War I testing that focuses specifically on the negotiating process between psychological experts and the military, see John Carson, “Army Alpha, Army Brass, and the Search for Army Intelligence,” Isis 84 (1993):278-309. [BACK]

4. For background on Yerkes’s work, see Donna Haraway, “A Pilot Plant for Human Engineering: Robert Yerkes and the Yale Laboratories of Primate

Biology, 1924-1942,” in Primate Visions: Gender, Race, and Nature in the World of Modern Science (New York: Routledge, 1989,) 59-83.[BACK]

5. Karl M. Dallenbach, “The Emergency Committee in Psychology, National Research Council,” American Journal of Psychology 59 (October 1946):497. [BACK]

6. “War cabinet” was Leonard Carmichael’s phrase. See Capshew, “Psychology on the March,” 40 n. 52. [BACK]

7. Robert M. Yerkes, “Psychology and Defense,” Proceedings of the American Philosophical Society 84 (June 1941 ):536. [BACK]

7. Robert M. Yerkes, “Psychology and Defense,” Proceedings of the American Philosophical Society 84 (June 1941 ):536.

8. Ibid. [BACK]

7. Robert M. Yerkes, “Psychology and Defense,” Proceedings of the American Philosophical Society 84 (June 1941 ):536.

9. Ibid., 541. [BACK]

10. Capshew, “Psychology on the March,” 45. [BACK]

11. Gordon W. Allport, “Psychological Service for Civilian Morale,” Journal of Consulting Psychology 5 (September-October 1941 ):235. [BACK]

11. Gordon W. Allport, “Psychological Service for Civilian Morale,” Journal of Consulting Psychology 5 (September-October 1941 ):235.

12. Ibid. [BACK]

11. Gordon W. Allport, “Psychological Service for Civilian Morale,” Journal of Consulting Psychology 5 (September-October 1941 ):235.

13. Ibid., 238. [BACK]

14. Gordon Allport to Alice Bryan, 5 April 1941, HUG 4118.10, folder: “1938-48, Bro-Bz,” GA Papers. [BACK]

15. Charles William Bray, Psychology and Military Proficiency: A History of the Applied Psychology Panel of the National Defense Research Committee (Princeton: Princeton University Press, 1948), v. This glowing assessment was made by the navy representative to the National Defense Resource Council, Captain Lybrand Palmer Smith. [BACK]

16. “Some Notes on the History of the American Psychological Association, Remarks on the Occasion of the Seventy-fifth Anniversary of the Association, September 3, 1967,” Correspondence 1919-1965, box 80, folder 1679, EB Papers. For a useful summary of the war’s impact on the American Psychological Association, see James H. Capshew and Ernest R. Hilgard, “The Power of Service: World War II and Professional Reform in the American Psychological Association,” in The American Psychological Association: A Historical Perspective, ed. Rand B. Evans, Virginia S. Sexton, and Thomas C. Cadwallader (Washington, D.C.: American Psychological Association, 1992), 149-175. [BACK]

17. For more on the screening of immigrants and its important connection to psychiatry’s work in World War I, see Rebecca Schwartz Greene, “The Role of the Psychiatrist in World War II” (Ph.D. diss., Columbia University, 1977), 16-30. [BACK]

18. “American Psychiatric Association Membership Figures, 1873-Present.” [BACK]

18. “American Psychiatric Association Membership Figures, 1873-Present.”

19. Ibid. [BACK]

20. “American Psychological Association Membership Totals, 1892-Present.” [BACK]

21. Gladys C. Schwesinger, “Wartime Organizational Activities of Women Psychologists, II. The National Council of Women Psychologists,” Journal of Consulting Psychology 7 (November-December 1943):300. For a discussion of the experience of female psychologists during World War II, see James H. Capshew and Alejandra C. Laszlo,” ‘We would not take no for an answer’: Women Psychologists and Gender Politics During World War II,”Journal of Social

Issues 42 (1986): 157-180, followed by comments by Alice I. Bryan and Cynthia P. Deutsch. [BACK]

22. While the population increased by 57 percent between the mid-1940s and the mid-1970s, American Psychological Association membership shot up 850 percent. For a statistical overview of the growth of the psychological profession during these years, see Albert R. Gilgen, American Psychology Since World War II: A Profile of the Discipline (Westport, Conn.: Greenwood Press, 1982), 21, table 1. [BACK]

23. For more on the work of psychological experimentalists, see Bray, Psychology and Military Proficiency. For more on Skinner’s Project Pigeon, see B. F. Skinner, “Pigeons in a Pelican,” in Theories of Personality: Primary Sources and Research, 2nd ed., ed. Gradner Lindzey, Calvin S. Hall, and Martin Manosevitz (New York: John Wiley and Sons, 1973), 399-413, and Capshew, “Psychology, on the March,” 135-150. [BACK]

24. Letters by Gregory Bateson and Harold Lasswell quoted in Virginia Yans-McLaughlin, “Science, Democracy, and Ethics: Mobilizing Culture and Personality for World War II,” History of Anthropology 4 (1986): 196-197. [BACK]

25. For examples, see Eli Ginzberg, Breakdown and Recovery, vol. 2 of The Ineffective Soldier: Lessons for Management and the Nation (New York: Columbia University, Press, 1959), 3; Alexander H. Leighton, The Governing of Men: General Principles and Recommendations Based on Experience at a Japanese Relocation Camp (Princeton: Princeton University Press, 1945), 358; Daniel Lerner, Sykewar: Psychological Warfare Against Germany, D-Day to VE-Day (New York: George W. Stewart, 1949), 324; Samuel A. Stouffer et al., The American Soldier: Adjustment During Army Life, vol. I of Studies in Social Psychology in World War II (Princeton: Princeton University Press, 1949), vii. [BACK]

26. See, for example, “Memorandum for the Chief of Special Services, Subject: Some Reflections on the Program of the Research Division,” 3 June 1942, HUG (FP) 31.8, box 2, folder: “Research Problems,” SS Papers. [BACK]

27. “The Psychiatric Approach in Problems of Community Management,” American Journal of Psychiatry 100 (November 1946):328-333. [BACK]

28. Samuel Stouffer to Paul Lazarsfeld, 30 November 1945, HUG (FP) 31.8, box l, folder: “Columbia University,” SS Papers. Stouffer’s 1930 doctoral dissertation, which compared statistical and life history techniques in attitude research, was typical of the interwar effort to advance and legitimate social science by making it conform to the perceived objectivity of methodological standards including quantitative measurement, value neutrality, and emotional detachment from the subject. For a discussion of this era in the University of Chicago sociology, department, where Stouffer was a student, see Dorothy Ross, The Origins of American Social Science (New York: Cambridge University Press, 1991), 428-437. [BACK]

29. Walter Lippmann, Public Opinion (New York: Macmillan, 1922), chap. 1. [BACK]

30. For an extended discussion of the contradiction between scientific and democratic ideals in the history of academic political science, see David Ricci, The Tragedy of Political Science: Politics, Scholarship, and Democracy (New Ha-

ven: Yale University Press, 1984). Ricci’s chapter 3 touches on the World War I experience. [BACK]

31. An overview of the early intellectual history of crowd psychology. can be found in Jaap van Ginneken, Crowds, Psychology, and Politics, 1871-1899 (New York: Oxford University Press, 1992). [BACK]

32. William McDougall, Group Mind: A Sketch of the Principles of Collective Psychology, With Some Attempt to Apply Them to the Interpretation of National Life and Character (New York: G. P. Putnam’s Sons, 1920); Everett Dean Martin, The Behavior of Crowds: A Psychological Study (New York: Harper & Brothers Publishers, 1920). A general discussion of the importation of crowd psychology into U.S. social science can be found in Eugene E. Leach,” ‘Mental Epidemics’: Crowd Psychology and American Culture, 1890-1940,” American Studies 33 (Spring 1992):5-29. [BACK]

33. For useful treatments of Freudian social thought, see Louise E. Hoffman, “From Instinct to Identity: Implications of Changing Psychoanalytic Concepts of Social Life from Freud to Erikson,” Journal of the History of the Behavioral Sciences 18 (April 1982):130-146; and “The Ideological Significance of Freud’s Social Thought,” in Psychology in Twentieth-Century Thought and Society, ed. Mitchell G. Ash and William R. Woodward (New York: Cambridge University Press, 1987), 253-269. [BACK]

34. Reba N. Softer, Ethics and Society in England: The Revolution in the Social Sciences, 1870-1914 (Berkeley: University of California Press, 1978), esp. chap. 10. Soffer singles out social psychology as the single “revisionist” and counterrevolutionary intellectual tradition in an era of otherwise “revolutionary” and progressive social science. [BACK]

35. Herbert Hoover, American Individualism (New York: Garland Publishing, 1922), 24-25. [BACK]

36. Harold D. Lasswell, Psychopathology and Politics (New York: Viking Press, 1930). [BACK]

37. Harold D. Lasswell, “What Psychiatrists and Political Scientists Can Learn from One Another,” Psychiatry 1 (February 1938):37. [BACK]

38. For examples of how an orientation toward “prevention” opened a plethora of new opportunities, see William Menninger, “The Role of Psychiatry, in the World Today,” in A Psychiatrist for a Troubled World: Selected Papers of William C. Menninger, M.D., ed. Bernard H. Hall (New York: Viking, 1967), 568-581, originally published in American Journal of Psychiatry. 104 (September 1947):155-163; William C. Menninger,Psychiatry in a Troubled World: Yesterday’s War and Today’s Challenge (New York: Macmillan, 1948), pt. 2. [BACK]

39. Barbara Sicherman, “The Quest for Mental Health in America, 1880-1917,” Ph.D. dissertation, Columbia University, 1967 (New York: Arno Press, 1980). [BACK]

40. Lasswell, Psychopathology and Politics, 198. [BACK]

41. Leighton, The Governing of Men, viii. [BACK]

42. The formal title of the project was the Bureau of Sociological Research. For details on the background and evolution of the project, see Leighton, The Governing of Men, especially the appendix titled “Applied Anthropology in a

Dislocated Community” by Alexander Leighton and Edward Spicer. Other sources include “The Psychiatric Approach in Problems of Community Management,” 328-333; and Edward H. Spicer, “The Use of Social Scientists by the War Relocation Authority,” Applied Anthropology 5 (Spring 1946): 16-36. [BACK]

43. Leighton’s team was not alone in attempting to bring psychological insight to the challenge of military occupation. Kurt Lewin put his leadership and group training skills and theories to use in this area. See “Training of Social Administrators in the Field of Leadership and Social Management,” n.d., c. 1943. This document specified the human management tasks involved in military occupation. HUG 4118.10, folder: “Lewin, Kurt, 1944-45,” GA Papers. [BACK]

44. Leighton, The Governing of Men, 377. [BACK]

45. Tom Sasaki, Chica Sugino, Hisako Fujii, Misao Furuta, Iwao Ishino, Mary Kinoshita, June Kushino, Yoshiharu Matsumoto, Florence Mohri, Akiko Nishimoto, Jyuichi Sato, James Sera, Gene Sogioka, George Yamaguchi, and Toshio Yatsushiro were among the project’s staff members. [BACK]

46. Leighton, The Governing of Men, 44. [BACK]

46. Leighton, The Governing of Men, 44.

47. Ibid., 366. [BACK]

46. Leighton, The Governing of Men, 44.

48. Ibid., 315. [BACK]

46. Leighton, The Governing of Men, 44.

49. Ibid., 362. [BACK]

50. For an example of this typical view of morale, see John Rawlings Rees, The Shaping of Psychiatry by. War (New York: W. W. Norton, 1945), 82-88. [BACK]

51. Leonard Carmichael in A History of Psychology. in Autobiography, vol. 5, ed. Edwin G. Boring and Gardner Lindzey (New York: Appleton-Century-Crofts, 1967), 49. [BACK]

52. Harold D. Lasswell, “Political and Psychological Warfare,” in Propaganda in War and Crisis: Materials for American Policy, ed. Daniel Lerner (New York: George W. Stewart, 1951), 264. [BACK]

52. Harold D. Lasswell, “Political and Psychological Warfare,” in Propaganda in War and Crisis: Materials for American Policy, ed. Daniel Lerner (New York: George W. Stewart, 1951), 264.

53. Ibid., 261-266. [BACK]

54. For example, military intelligence agencies wanted to know how U.S. citizens felt about martial law, the loyalty of various racial and ethnic groups, and how far military policy-makers could go with security restrictions before overstepping the bounds of democracy. For obvious reasons, they could not make these needs public, but were creative in obtaining this information from other government agencies, or private organizations. See letter from unnamed official in Honolulu’s 14 ND Intelligence Office to Elmo Wilson, 16 August 1942, HUG (FP) 31.8, box 1, folder: “Miscellaneous (2 of 2),” SS Papers. [BACK]

55. Brett Gary, personal communication, 17 October 1991. [BACK]

56. Brett Gary, “Mass Communications Research, the Rockefeller Foundation, and the Imperatives of War, 1939-1945,” Research Reports from the Rockefeller Archive Center, Spring 1991 (North Tarrytown, N.Y.: Rockefeller Archive Center), 3-5. [BACK]

57. Hadley Cantril to John Marshall, 1 May 1947, Record Group 1.1, series 200R, box 271, folder 3226, RF Archives. [BACK]

58. For a sympathetic overview of the concept, including its historical development and application during World War II, see Margaret Mead, “The Study of National Character,” in The Policy Sciences: Recent Developments in

Scope and Method, ed. Daniel Lerner and Harold D. Lasswell (Stanford: Stanford University Press, 1951 ), 70-85. [BACK]

59. Franz Alexander, Our Age of Unreason: A Study of the Irrational Forces in Social Life, rev. ed. (Philadelphia: J. B. Lippincott, 1951, originally published 1942); Erich Fromm, Escape from Freedom (New York: Avon Books, 1941); Karen Homey, The Neurotic Personality of Our Time (New York: W. W. Norton, 1937). Harry Stack Sullivan’s books were not published until after World War II, but as president of the William Alanson White Foundation, editor of its journal, Psychiatry, and key figure in World War II psychiatry, Sullivan’s “culture and personality,” perspective and his commitment to making psychiatry useful during the wartime emergency, were widely known. For an unsympathetic treatment of the neo-Freudians as an example of “conformist psychology,” see Russell Jacoby, Social Amnesia: A Critique of Conformist Psychology. from Adler to Laing(Boston: Beacon Press, 1975), esp. chap. 3. [BACK]

60. An excellent overview of their wartime efforts can be found in Yans-McLaughlin, “Science, Democracy, and Ethics,” 184-217. An overview of the culture and personality school over several decades is Milton Singer, “A Survey of Culture and Personality Theory and Research,” in Studying Personality Cross-Culturally, ed. Bert Kaplan (New York: Harper & Row, 1961), 9-90. [BACK]

61. Edward Sapir, “Why Cultural Anthropology Needs the Psychiatrist,” Psychiatry 1 (February 1938):10. [BACK]

62. Gregory Bateson, “Morale and National Character,” in Civilian Morale, ed. Goodwin Watson (New York: Reynal & Hitchcock, 1942), 84-85.[BACK]

63. Geoffrey Gorer, “The Scientific Study of National Character,” unpublished paper, quoted in H. V. Dicks, “Some Psychological Studies of the German Character,” in Psychological Factors of Peace and War, ed. T. H. Pear (New York: The Philosophical Society, 1950), 197-198. [BACK]

64. Lawrence K. Frank, “Society as the Patient,” American Journal of Sociology, 42 (November 1936):335. This and numerous other articles by Frank advocating the “psychocultural approach” were reprinted in Lawrence K. Frank, Society as the Patient: Essays on Culture and Personality(New Brunswick: Rutgers University Press, 1948). Twenty years later, Frank noted that psychology’s incredible progress was indebted to the idea of “society as patient.” Lawrence K. Frank, “Psychology and Social Order,” in The Human Meaning of the Social Sciences, ed. Daniel Lerner (New York: Meridian Books, 1959), 214-241. [BACK]

65. Edward A. Strecker, Beyond the Clinical Frontiers: A Psychiatrist Views Crowd Behavior (New York: W. W. Norton, 1940), 84, 180. [BACK]

66. Richard M. Brickner, Is Germany Incurable? (Philadelphia: J. B. Lippincott, 1943), 30, 45. [BACK]

66. Richard M. Brickner, Is Germany Incurable? (Philadelphia: J. B. Lippincott, 1943), 30, 45.

67. Ibid., 307. [BACK]

68. Margaret Mead, And Keep Your Powder Dry: An Anthropologist Looks at America (New York: William Morrow, 1942), 261. See also Mead’s introduction to Brickner’s Is Germany Curable? for another typical statement about the great wartime responsibilities and capabilities of social scientists. [BACK]

69. Bruno Bettelheim to Gordon Allport, 16 August 1943, HUG 4118.20, box 4, folder 109, GA Papers. [BACK]

70. Otto Klineberg, “A Science of National Character,” Journal of Social Psychology 19 (1944):147-162. For a methodological critique of the concept following the war, see Maurice L. Farber, “The Problem of National Character: A Methodological Analysis,” Journal of Psychology 30 (October 1950):307-316, reprinted in Social Scientists and International Affairs: A Case for a Sociology. of Social Science, ed. Elisabeth T. Crawford and Albert D. Biderman (New York: John Wiley & Sons, 1969), 207-213. [BACK]

71. For an overview of the work of the Yale Institute of Human Relations, see Mark A. May, Toward a Science of Human Behavior: A Survey of the Work of the Institute of Human Relations Through Two Decades, 1929-1949 (New Haven: Yale University, 1950); and J. G. Morawski, “Organizing Knowledge and Behavior at Yale’s Institute of Human Relations,” Isis 77 (1986):219-242. Many human links connected the “culture and personality” school with the Yale Institute. Geoffrey Gorer, for example, had been a member of the faculty at the Yale Institute of Human Relations. [BACK]

72. John Dollard et al., Frustration and Aggression (New Haven: Yale University Press, 1939). [BACK]

73. Ibid., 1, emphasis in original; May, Toward a Science of Human Behavior, 20. [BACK]

74. Sigmund Freud, Civilization and Its Discontents, trans. James Strachey (1930; reprint, New York: W. W. Norton, 1961). [BACK]

75. Sigmund Freud, “Why War?” in Collected Papers of Sigmund Freud, ed. James Strachey (New York: Basic Books, 1959), 5:283, 286-287.[BACK]

76. Mr. Frank to Mr. Edmund Day, 14 June 1932, Rockefeller Foundation internal memorandum, Record Group 1.1, series 200, box 67, folder 807, RF Archives. [BACK]

77. Alan Gregg, diary excerpt, 15 December 1941, Record Group 1.1, series 200, box 68, folder 812, RF Archives. [BACK]

78. “Memoranda for the Study of the Social Effects of War,” 10 March 1942, Record Group 1.1, series 200, box 68, folder 813, RF Archives.

Several members of the Yale faculty also consulted to the Research Branch of the army’s Morale Division (later called the Information and Education Division), and brought to this work a conviction that the business of army researchers was to “perform an important function in checking up continually on the frustrations which arise from Army life. We want to know exactly what they are and their real as well as apparent causes are. We want to know also the results in the form of aggression, open or devious, attempts to escape, passivity, and the like. In connection with aggression, it is particularly important to know under what circumstances it is directed in a socially serviceable way, i.e., against the enemy.” “Notes on Research Discussions of Carl I. Hovland and John Dollard,” 25-26 April 1942, pp. 5-6, HUG (FP) 31.8, box 2, folder: “Yale University,” SS Papers. [BACK]

79. May, Toward a Science of Human Behavior, 31-32. [BACK]

80. Gardner Murphy, ed., Human Nature and Enduring Peace (Boston: Houghton Mifflin, 1945), 21. [BACK]

81. For other examples of frustration-aggression theory applied to war, see H. J. Eysenck, “War and Aggressiveness: A Survey of Social Attitude Studies,” and Hilde Himmelweit, “Frustration and Aggression: A Review of Recent Ex-

perimental Work,” in Psychological Factors in Peace and War, 49-81, 161-191. For a less sophisticated, but emphatically psychological analysis, see C. S. Bluemel, War, Politics, and Insanity: In Which the Psychiatrist Looks at the Politician (Denver: The World Press, 1950). Bluemel considered political leadership as practically equivalent to mental illness and war as the direct product of leaders’ sick personalities, especially their characteristic obsessiveness and need for dominance. [BACK]

82. John Dollard, “Yale’s Institute of Human Relations: What Was It?” Ventures (Winter 1964), 32, Record Group 1.1, series 200, box 67, folder 804, RF Archives. This article is also quoted in Morawski, “Organizing Knowledge and Behavior at Yale’s Institute of Human Relations,” 241. [BACK]

83. Lerner, Sykewar, 43; and also the Psychological Warfare Division “Standing Directive for Psychological Warfare,” 403-417. [BACK]

84. Lerner, Sykewar, 69-70, 91 n. 1. [BACK]

85. In addition to the “culture and personality” school, this approach to Germany in particular found inspiration in the work of Kurt Lewin. See, for example, the 1936 article “Some Social-Psychological Differences Between the United States and Germany,” in Kurt Lewin, Resolving Social Conflicts: Selected Papers on Group Dynamics (New York: Harper & Brothers, 1948), 3-33. [BACK]

86. Lerner, Sykewar, 121-124. Dicks developed the typology with the assistance of University of Chicago sociologist Edward Shils. [BACK]

87. Lerner, Sykewar, 138. [BACK]

88. Henry V. Dicks, “German Personality Traits and National Socialist Ideology: A War-Time Study of German Prisoners of War,” in Propaganda in War and Crisis, 102-104. [BACK]

89. Eisenhower letter to Psychological Warfare Division Brigadier General, Robert A. McClure, quoted in Lerner, Sykewar, 286. [BACK]

90. Lerner, Sykewar, chap. 11. [BACK]

91. Alexander H. Leighton and Morris Edward Opler, “Psychiatry and Applied Anthropology in Psychological Warfare Against Japan,” American Journal of Psychoanalysis 6 (1946):25. [BACK]

92. Even Leighton himself conceded this point. See Alexander H. Leighton, Human Relations in a Changing World: Observations on the Use of the Social Sciences (New York: E. P. Dutton, 1949), 55, 117. He notes too the utter failure of the Foreign Morale Analysis Division to effect the most momentous of all decisions in the war against Japan: dropping the atomic bomb on Hiroshima and Nagasaki. According to their evidence of morale decline, such a drastic option was clearly unnecessary. See page 126. See also Carleton Mabee, “Margaret Mead and Behavioral Scientists in World War II: Problems in Responsibility, Truth, and Effectiveness,” Journal of the History of the Behavioral Sciences 23 (January 1987):8-9. [BACK]

93. Hermann Spitzer, “Psychoanalytic Approaches to the Japanese Character,” Psychoanalysis and the Social Sciences 1 (1947): 131-156. Hermann Spitzer and Ruth Benedict were responsible for compiling a comprehensive Bibliography of Articles and Books Relating to Japanese Psychology for the Office of War Information. See also Ruth F. Benedict, The Chrysanthemum and the Sword: Patterns of Japanese Culture(Boston: Houghton Mifflin, 1946). [BACK]

94. Leighton, Human Relations in a Changing World, app. C. [BACK]

95. Jerome S. Bruner in A History of Psychology in Autobiography, vol. 7, ed. Gardner Lindzey (San Francisco: W. H. Freeman and Company, 1980), 93. For a general discussion of the U.S. Department of Agriculture Division of Program Surveys, see Jean M. Converse, Survey Research in the United States: Roots and Emergence 1890-1960 (Berkeley: University of California Press, 1987), 157-161. For a discussion of the administrative challenges that the morale experts faced in the U.S. Strategic Bombing Survey in Japan, see George H. H. Huey, “Some Principles of Field Administration in Large-Scale Surveys,” Public Opinion Quarterly 11 (Summer 1947):254-263. [BACK]

96. For background on the Society for the Psychological Study of Social Issues and its role in World War II, see Dorwin Cartwright, “Social Psychology, in the United States During the Second World War,” Human Relations 1 (1948):332-352; and Lorenz J. Finison, “The Psychological Insurgency: 1936-1945,” Journal of Social Issues 42 (1986):21-33. [BACK]

97. See, for example, Helen Peak, “Observations on the Characteristics and Distribution of German Nazis,” Psychological Monographs 59, no. 276 (1945), whole issue. This study had much in common with the Dicks’s breakdown of the German population according to its psychological responses to Nazism. The final reports were: U.S. Strategic Bombing Survey, Morale Division, The Effects of Strategic Bombing on German Morale, 2 vols. (Washington, D.C.: USSBS, 1946-47); and U.S. Strategic Bombing Survey, Morale Division, The Effects of Strategic Bombing on Japanese Morale(Washington, D.C.: USSBS, 1947). “The Morale Index” is described in detail in The Effects of Strategic Bombing on Japanese Morale, app. K, 201-204. [BACK]

98. Leighton, Human Relations in a Changing World, 74. [BACK]

99. For a brief summary of the Office of War Information mission, see Elmer Davis, “War Information,” in Propaganda in War and Crisis, 274-277.[BACK]

100. This experience was a common one among wartime psychological experts. Jerome S. Bruner, a psychologist who worked in the Office of War Information Bureau of Overseas Intelligence as well as the Federal Communication Commission’s Foreign Broadcast Monitoring (later Intelligence) Service and the Department of Agriculture’s Division of Program Surveys, commented that no feedback was ever received about the mountains of research reports conscientiously sent to policy-makers in the War Department, the State Department, or the Office of Strategic Services. “We had the sense of sending our daily offering into the void,” he noted. “The relation between research and policy at times seemed more political than practical.” Jerome S. Bruner in A History of Psychology in Autobiography, 7:93, 95. [BACK]

101. Leonard Doob, “The Utilization of Social Scientists in the Overseas Branch of the Office of War Information,” American Political Science Review 41 (August 1947):666. [BACK]

102. Very little is known about the Office of Strategic Services Psychological Division. The only discussion I could find in the secondary literature is in Carol Cina, “Social Science for Whom? A Structural History of Social Psychology” (Ph.D. diss., State University of New York, Stony Brook, 1981), 188-

208. Cina’s Appendix C, on pages 368-393, includes the text of the ”OSS Generic Country Outline for Psychological Warfare.” [BACK]

103. Far more information is available on the Office of Strategic Services Research and Analysis Branch, headed by historian William A. Langer from 1942 to 1946. Langer’s operation was grand, involving around a thousand researchers in Washington and another five hundred around the world by the end of the war: mainly historians with a sprinkling of social scientists. In the postwar period Langer maintained his involvement with the newly founded Central Intelligence Agency and became a vocal proponent of having academic experts involved in the business of intelligence because, according to Langer, “the R and A Branch of the organization was the oldest and largest part of the OSS and proved to have the most lasting value.” William Langer to R. Harris Smith, 12 January 1973, HUG (FP) 19.46, folder: “OSS 1967-72,” William W. Langer Papers, Harvard University Archives, Cambridge, Massachusetts. See also William L. Langer, Up from the Ranks: The Autobiography of William L. Langer,typescript, 1975, chap. 9, later published with minor revisions as In and Out of the Ivory Tower: The Autobiography of William L. Langer (New York: Neale Watson Academic Publications, 1977); and William L. Langer, “Scholarship and the Intelligence Problem,” Proceedings of the American Philosophical Society 92 (8 March 1948):43-45. [BACK]

104. Robert MacLeod letter to Gordon Allport, 9 October 1942, quoted in Cina, “Social Science for Whom?” 223. See also Gordon Allport to R. C. Tryon, 18 November 1942, and Gordon Allport to R. C. Tryon, 28 December 1942, HUG 4118.10, folder: “T, 1938-43,” GA Papers. [BACK]

105. Robert Yerkes, “Man-Power and Military Effectiveness: The Case for Human Engineering,” Journal of Consulting Psychology 5 (September-October 1941):206. For more on German psychology, see Ulfried Geuter, “German Psychology During the Nazi Period,” in Psychology in Twentieth-Century Thought and Society, 166, 170, 174. For an extended discussion, see Geuter’s The Professionalization of Psychology in Nazi Germany, trans. Richard Holmes (New York: Oxford University Press, 1992), esp. chap. 3. The study of German psychological experts was an area of major initial effort for the Emergency Committee in Psychology which produced a confidential study in 1940 on the testing methods used by psychologists in the German army. See Dallenbach, “The Emergency Committee in Psychology,” 572. Several other surveys and bibliographies about German psychological warfare and military psychology followed. See H. L. Ansbacher, “German Military Psychology,” Psychological Bulletin38 (June 1941):370-392; and Ladislas Farago, ed., German Psychological Warfare (New York: Committee on National Morale, 1941). [BACK]

106. Farago, ed., German Psychological Warfare, 79. [BACK]

107. For a description, see Capshew, “Psychology on the March,” 87-94. Samples of the many different psychological tests that were utilized can be found in “History of the Assessment Schools in the United States”; Files 63-65; Entry 99, OSS History Office Collection; Record Group 226, Records of the Office of Strategic Services, National Archives, Washington, D.C. [BACK]

108. Quoted in Capshew, “Psychology on the March,” 114 n. 37. [BACK]

109. Office of Strategic Services Assessment Staff, “The Assessment of

Men,” in Propaganda in War and Crisis, 287. See also Office of Strategic Services, Assessment of Men: Selection of Personnel for the Office of Strategic Services (New York: Rinehart, 1948). [BACK]

110. Eugene Taylor, personal communication, 23 June 1991. See also Henry A. Murray in A History of Psychology in Autobiography, 5:306-307.[BACK]

111. Excerpt from Trustees’ Confidential Report, May 1952, “Picking the Personality that Will Succeed,” Record Group 1.2, series 205, box 3, folder 19, RF Archives. [BACK]

112. Subcommittee of the Senate Committee on Military Affairs, “Hearings on Science Legislation,” October 1945-March 1946, pts. 1-6, 79th Cong., 1st sess., testimony of Brigadier General John Magruder, 899-901. [BACK]

Cum a ajuns la putere psihologia americană (1)

de Ellen Herman

UNIVERSITY OF CALIFORNIA PRESS (1995) 

titlul în original, “The romance of American psychology” (“Fantezia psihologiei americane”)

Capitolul 1: În numele cunoașterii

“Expertiza analizei psihologice e crezul timpului nostru. În numele cunoașterii, experții promit ajutor și credință, cunoaștere și confort. Elaborează reţete pe care ne spun să le urmăm cu încredere ca să trăim fericiți și fac planuri ambițioase ca să destrame nodurile conflictelor. Psihologia, potrivit celor care o susţin, ar deține răspunsuri de mare valoare la cele mai dificile probleme personale, dar și soluții practice pentru cele mai dificile probleme sociale. 

La sfârșitul secolului 20, în Statele Unite, probabil credem tot ce ne spun psihologii. Aceştia se adresează, de pe o poziţie de autoritate, unui public vast și au devenit nişte figuri familiare în cele mai multe comunități ale noastre, în media, și virtual în fiecare cotlon al culturii populare. Sfatul din partea unui psiholog e privit ca o mare chestie. Tot ce spun ei e crezut pur și simplu ca și cum ar fi un fapt; e de la sine înțeles că ei trebuie să ocupe un loc central în dezbaterile privind starea actuală a societății și direcțiile spre care să se îndrepte. De la familie la guvernare, de la abuz la recuperare, de la război la violență urbană, de la misterele subiectivității individuale la problemele decisive din viaţa socială colectivă, puține instituții, probleme sau sfere ale existenței rămân neatinse de expansiunea psihologiei în societatea americană.

Mai important e cum expansiunea psihologiei a schimbat societatea americană. Americanii azi înclină probabil spre a-şi evalua experiențele personale și civice potrivit unui calcul pe care îl fac în legătură cu sănătatea mintală și cea emoțională – ce numim respectul de sine” în vocabularul curent. Am devenit convinși că cine suntem și cum simțim sunt ţinte mai tangibile și probabil mai relevante, decât dacă societatea noastră se ridică la reputația ei de democrație și de egalitate, idealuri care par din ce în ce mai abstracte, dificil de înțeles și îndepărtate de problemele vieții de zi cu zi.

Mulți oameni și-au rupt propriul sine de ecologia socială, poate din nevoia de a se proteja emoțional de hazardul emoțional și toxic al existenței contemporane. Sentimentele de neputință, de lipsă de putere împotriva acelor condiții care le modelează sinele – de la depersonalizarea corporatistă, care distruge mintea umană, la violența prezentă în fiecare zi în orașele noastre – au alimentat forme de individualism virulent și speranțe disperate că sinele ar putea fi hrănit și controlat doar dacă e ţinut departe de societate, în afara răului. Totuși conștientizarea fundamentală că nu există nici un sine în afara relației cu ceilalţi și în contextul realității sociale – această conştientizare supraviețuiește chiar în inima ştiinţei psihologiei.

Cum s-a ajuns aiciCând au ajuns experții psihologi, profesioniștii, practicienii și ideile lor să aibă o asemenea influență publică? De ce a devenit psihologia atât de vizibilă? Ce evoluții istorice au inspirat ”afecţiune” legată de psihologia americană? Această carte începe să răspundă la aceste întrebări prin analizarea rapidităţii cu care psihologia s-a răspândit în societatea americană, după al doilea război mondial.

Explică de ce și cum experții psihologi și-au croit o sferă de influență socială din ce în ce mai extinsă și pune în discuție cum a influențat succesul lor viața noastră publică.

Cine sunt aceşti experți în psihologie? Mulți dintre oamenii și organizațiile care apar în această carte au intract în contact cu psihologia prin educația obișnuită și prin modul în care și-au format carierele din mediul academic și universitar. Au obținut doctorate în psihologie, după ce au urmat cursurile unor școli medicale, unde s-au specializat în psihiatrie. Între 1940 și 1970, numărul psihologilor și psihiatrilor a crescut astronomic, majoritatea fiind bărbați și albi. Numărul celor care fac parte din APA (Asociaţia Psihologică Americană) a crescut cu peste 1.100 la sută, de la 2.739 în 1940 la 30.839 în 1970. [1] În aceeași perioadă, numărul celor din Asociația de Psihiatrie Americană a crescut cu 760 la sută, de la 2.423 la 18.407. [2]

După 1970, numărul acestor experți a continuat să se mărească foarte mult, și profilul lor demografic – cei mai mulți albi, bărbați și cu origine europeană – a început să se schimbe pe măsură ce oameni cu origini mai diverse, în special femei, au intrat în profesie. Din 1993, Asociaţia Psihologică Americană se laudă că are 75.000 membri, iar Asociaţia Psihiatrică Americană a trecut de 38.000 membri.

Mai mulți absolvenți de facultăți au intrat în psihologie decât în alte domenii ale științelor naturale sau sociale – biologia și IT au depășit psihologia, dar nu cu mult. În 1986, în SUA erau angajați 253.500 de psihologidintre care aproximativ 22 la sută dețin doctorate. În același an, Fundația Națională de Ştiință a estimat că numărul civililor angajați în psihologie va crește între 27 și 39 la sută până în 2000, o creștere mult mai mare decât cea de 13-23 la sută estimată pentru alte ocupații. De-a lungul întregii perioade post-război, SUA a antrenat și a angajat mai mulți experți psihologi per capita, decât oricare altă țară din lume. [3]

Nu doar că sunt din ce în ce mai mulți, dar și carierele lor sunt din ce în ce mai diversificate. Pe lângă legăturile tradițonale cu experimentarea științifică, producerea de teorii și testarea conceptelor în administrație, expertiza psihologică a devenit, recent, sinonimă cu sănătatea mintală. Azi, domeniul terapeutic este considerat cea mai importantă contribuție a psihologiei la înțelegerea umană, fericire și pace.

Asta e ceva nou.

Înainte de al doilea război, vindecătorii profesionali și consilierii erau foarte puținicei mai mulți indivizi, care se afiliau cu psihologia, nu lucrau în domeniul de „vindecare”. După 1945, ocupațiile clinice s-au înmulţit extraordinar. Azi, aceste trei mari divizii ale Asociaţiei Psihologice Americane se adresează toate practicii psihoterapiei și cele mai mari creșteri din viitor în angajările în psihologie sunt proiectate în sectoarele de sănătate și sectoarele sociale. Profesioniștii clinici din afara psihologiei și psihiatriei ar putea fi în special foarte bine poziționați să profite de oportunitățile din viitor, din cauză că pregătirea lor e mai puțin extensivă și veniturile mai mici. Doar numărul de lucrători sociali clinicieni, de exemplu s-a triplat între 1975 și 1990, crescând de la 25.000 la 80.000. [4

Pe de altă parte, domeniile care erau legate de trecutul psihologiei din timpul secolului 19, cum ar fi filosofia psihologică și psihosocială, au căzut în obscuritate.

Cum scopul acestei cărți e de a documenta influența uriașă a ideilor și practicilor psihologiei, îi iau în considerare și pe indivizii localizați în afara granițelor oficiale ale psihologiei și psihiatriei, ale căror activităţi o orientare interdisciplinară sau careu au fost desfăşurate condiţii interdisciplinare. Numeroși antropologi și sociologi, de exemplu, se consideră experți în mintea sau comportamentul uman, și mărșăluiesc în aceleaşi rânduri cu colegii lor psihologi, sub banerele “culturii și personalității“, “științei comportamentaleșisănătății mintale a comunității“. Această carte explorează de ce perspectiva asupra unei științe umane comprehensive a fost în special atât de ispititoare şi de ce a părut atât de necesară, în deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial.

Faptul că, ocazional, au susținut aceleaşi cauze sau cauze similare nu înseamnă că toate științele sociale ar fi identice cu psihologia, desigur. Între profesiile distincte și disciplinele academice rămân diferențe semnificative, în ce priveşte orientarea lor şi obiectul lor de studiu.

Avântul entuziast pentru o cunoaștere unificată, însă, arată cât de seducătoare a fost psihologia în acești ani pentru cei ale căror preocupări de studiu aveau puțin de-a face cu psihologiacât de mult au fost exportate ideile psihologice în toate celelalte domenii social-științifice, și cât de importante au devenit analizele psihologice, pentru a susţine o expertiză care să poată fi luată în considerare.

Întrucât aruncă lumină asupra motivului pentru care multe repere din geografia cunoașterii sociale le-au părut arbitrare celor care au avut ambiţia de a concepe schimbarea socială, istoria experților psihologi promite să aducă noi date despre unele dintre cele mai importante transformări intelectuale din anii recenți.

La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20, psihologia, ca disciplină academică, a fost delimitată de altele, din motive istorice importante, iar experții au urmat o traiectorie verticală a profesionalizării pe parcursul erei post-război. După 1945, însă, ei și-au depășit foarte mult aceste granițe. Cel mai intrigant în privința psihologiei din ultimele decenii – și ce impune o perspectivă nouă în privința evoluției sale istorice și a importanței sale sociale – e că aceasta s-a extins fără restricţii dincolo de domeniile obișnuite ale unei profesii.

Nu mai e de ajuns să ne gândim la psihologie doar ca la o categorie de expertiză, așa cum sunt multe altele. În timpurile noastre, psihologia a ajuns să însemne o veritabilă perspectivă asupra lumii. La fel ca orice altceva, popularitatea psihologiei contemporane emană din promisiunea ei de a satisface setea de valori și dorința de afirmare, în același timp în care o multitudine de schimbări dezorientative demontează credințele tradiționale ca fiind nesatisfăcătoare, chiar false, chiar niște platitudini.

Iar asta ne duce spre următoarea întrebare: ce înseamnă mai exact termenul „psihologie”? Modul în care eu folosesc acest termen, „psihologie”, nu se oprește la marginile disciplinei academice sau la granițele unei categorii profesionale.

Mai degrabă, indică o accentuare a analizării procesului mental, a relațiilor interpersonale, a introspecției și a comportamentului ca un mod de a explica atât realitățile individuale cât și pe cele sociale.

Ca disciplină academică, psihologia își are rădăcinile în filosofia din secolul 19 și în filosofia socială de atunci.

Dar în perioada de după cel de-al doilea război mondial, așa cum am spus deja, profesiunile cu cea mai mare probabilitate de a fi asociate cu expertiza psihologică au fost cele care au rezultat din sau s-au dezvoltat în „profesii de asistență”: psihiatria, psihologia clinică și asistenţa socială. [5]

Această istorie variată și flexibilă a permis experților psihologi că emită pretenții extrem de largi privind autoritatea pe care ar avea-o. Ei susţin că ar poseda o tehnologie a comportamentului, o știință a relațiilor sociale, o teorie a societății și o tehnologie a vindecării emoționale. Psihologia uneori e prezentată ca o știință socială sau naturală, alteori ca o sursă de valori morale, culturale și politice, care s-ar putea adresa sensului identității umane și al existenței, chestiuni care au fost tradițional domeniul religiei sau al filosofiei.

La sfârșitul secolului 20, în SUA, chipul psihologiei e atât de familiar că e seducător, dar e greșit să îl considerăm ca pe un fapt a-istoric de viață sau ca o entitate atât de amorfă și de atotcuprinzătoare că scapă definiției cu totul. Psihologia poate să se fi strecurat în fiecare aspect al existenței, dar asta nu înseamnă că a fost întotdeauna acolo sau că ceea ce spun experții a contat întotdeauna la fel de mult ca azi.

A înţelege istoria recentă a experților psihologi este vital pentru a putea înțelege locul psihologiei în societatea contemporană. Istoria lor, subiectul acestei cărți, este bazată pe o luptă extraordinară pentru putere.

Învăluiți în climatul unui militarism global și al dezbaterii divizante referitoare la realizarea egalității sexuale și rasiale, experții psihologi au modelat direcția și textura vieții publice în mod deliberat, cu rezultate care au fost șocante și fără precedent.

Din cauză că apariția experților psihologi și a explicațiilor lor în procesul de luare a deciziilor au fost în special vizibile și importante începând cu 1940, această carte începe cu al doilea război mondial. Nici un eveniment nu ilustrează mai clar modul în care un conflict militar a oferit psihologilor oportunități fără precedent de a demonstra valoarea practică a teoriilor lor sociale, științelor umane și tehnologiilor privind comportamentul în fabricarea și modelarea politicii publice.

În timp ce New Deal le-a oferit unora din științele sociale, în special economiștilor, șansa să-și expună asistența practică pe care experții sociali o puteau oferi unor operațiuni federale de masă în anii dinaintea lui 1940, tocmai acea atmosferă de criză internațională militară și de conflict de după 1941 a fost cea care a permis noilor tipuri de experți sociali, psihologii, să-și dezvolte rolul ca cetățeni privați și să-și croiască nișe pentru ei înșiși în interiorul guvernului și ca sfătuitori ai guvernului.

De la al doilea război mondial, până la și pe parcursul perioadei războiului din Vietnam, experții psihologi au modelat în mod decisiv înțelegerea americanilor față de ce însemna o chestiune publică semnificativă și față de cum ar trebui tratată. Cum putea SUA să câștige mințile și inimile popoarelor din lumea a treia pe câmpul de bătălie al războiului rece? De ce atitudinile bigoților și ura de rasă se încăpățânează să persiste într-o societate care se laudă că e dedicată libertății pentru toți cetățenii ei?

Ce fel de ajustări emoționale ar putea necesita egalitatea dintre bărbați și femei? Experții psihologi și-au pus lor înșile aceste întrebări, hotărâți să înțeleagă fenomene diverse, cum ar fi popularitatea ideologiilor revoluționare și logica emoțională a stereotipului.

Eforturile lor s-au bazat în general pe un concept unificat privind comportamentul, pe o convingere că variabilele fundamentale erau în mare aceleași, în toate zonele vulnerabile ale vieții sociale. Frustrarea și agresiunea, logica formării personalității și dinamica genului implicate în producerea de sine-uri sănătoase (sau distruse) erau sursele legitime de analiză în problemele din interiorul societății americane, dar și din conflictele din lume. Cum de-au putut fi atât de convingători acești experți? La această întrebare încearcă această carte să vină cu un răspuns.

Această carte arată istoria ascensiunii psihologiei până la statutul de putere publică. Dar, pe parcurs, experții au avut momente de dezamăgire teribilă și chiar de deziluzii. Când planificatorii de politici le respingeau studiile și sfaturile, experții se prăbușeau în frustrare. Pe de altă parte, când planificatorii de politici le îmbrățișau teoriile, ca planuri de acțiune publică, iar cetățenii obișnuiți arătau că pentru ei ideile psihologilor erau faruri ale înțelegerii personale, experții aveau tendința să își exagereze triumful și să se imagineze pe ei înșiși ca fiind mai puternici decât erau de fapt.

La sfârșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950, puțini observatori ai scenei intelectuale erau capabili să evalueze aceste oscilații extreme între disperare și jubilare oferind o perspectivă critică, dar sociologul disident C. Wright Mills a reușit să fie un asemenea critic rar. Marginalizat în interiorul disciplinei sale din cauza ideilor sale radicale și uneori a stilului său personal dificil, Mills a fost totuși unul dintre sociologii post-război care a devenit popular după ce a publicat cărți ca The Causes of World War Three (Motivele celui de-al treilea război mondial, 1958) și Listen, Yankee (Ascultă, americanule, 1960). În White Collar (Gulerele albe, 1951), el dă de pământ cu propria sa generație de intelectuali, pentru pretențiile lor arogante de putere și arată că cei din generația sa au renunțat la independența de a critica în schimbul unei supușenii penibile – intelectualii s-au lăsat prinși de și au fost depășiți de (iluziile) lor de demiurgi manageriali în lumea birocratică a iresponsabilității organizate.” [6]

Mills vedea însă ce vedeau și ceilalți. Evenimentele traumatice din timpul vieții sale – Holocaustul, catastrofa războiului mondial, și rivalitatea dintre super-puteri care se jucau cu viitorul umanității și chiar al planetei puneau la îndoială raționalitatea și autonomia. Însăși istoria sfida orice explicație, sau chiar înțelegere, ca și cum ar fi spus că a acorda prea multă încredere dogmelor teoriei democratice ar fi putut fi o eroare gravă. În schimb, evenimentele de la mijlocul secolului au atras atenția urgentă către o latură ascunsă psihologică, dificil de conceput și marcată de pasiuni imprevizibile și brute, ca un factor probabil de control a comportamentului uman.

Convinși că evoluțiile sociale și conflictele nu erau deloc ceea ce păreau a fi, mulți observatori (unii entuziaști, alții mai reticenți) au aruncat deoparte modul de a studia și de a medita la problemele sociale. Abordările logice, presupunerile de bun-simț și angajamentele empirice păreau superficiale și inadecvate, prin comparație cu cele alternative, care promiteau analize ale iraționalității și nebuniei care stăteau la pândă, ascunse sub vălul subțire al ordinii sociale civilizate.

“Trebuie să caracterizăm societatea americană de la mijlocul secolului 20 în termeni mai psihologici,” a recunoscut Mills, “pentru că, în acest moment, problemele cu care ne confruntăm ating granița psihiatriei.” [7]

Faptul că nereușitele și greșelile făceau parte din istoria lor nu a diminuat impactul remarcabil pe care experții psihologi l-au avut asupra societății americane post-război. Doar arată că expansiunea lor istorică dintre 1940 și 1970 nu a fost un tot unitar. Nici chestiunile centrale ale acestei cărți – eforturile de a face ca psihologia să fie trasă la răspundere pentru război și pentru managementul conflictului de rasă și de gen nu trebuie considerate o istorie exhaustivă a experților care au fost loiali convingerii psihologice. În timpul erei post-război, experții au dedicat o atenție considerabilă altor chestiuni de importanță socială, de la crime și educație la relațiile industriale.

Nu toți experții au fost de acord că psihologia avea o responsabilitate specială de a unge roțile societății; în toată perioada discutată în carte au existat mereu contra-curente. În psihologie, cei care au trasat o linie clară între știință și societate și-au păstrat credința în ce descopereau în laborator ca singurul loc legitim pentru producerea și verificarea de cunoaștere nouă, și îi vedeau pe colegii care depuneau mărturie în fața Congresului și vorbeau despre chestiuni publice ca dovezi îngrijorătoare că mulți psihologi aveau înclinația de a confunda politica personală cu responsabilitățile profesionale.

B. F. Skinner, probabil cel mai faimos psiholog american, nu a fost niciodată cel care să nege rolul social al psihologiei, dar nu credea că experimentele de laborator, referitoare la stimularea comportamentului și la condiționare, dețineau cheia pentru cele mai complicate reforme sociale. După publicarea în 1948 a cărții Walden Two, o utopie psihologică în care fiecare detaliu era meticulos planificat de către experți binevoitori și înțelepți, o mare parte din faima lui Skinner se baza pe încrederea lui supremă în ingineria socială. În același timp, el îi detesta pe psihologii orientați către social care nu erau de acord cu filosofia lui despre comportament. Nu îi considera oameni de știință, și se grăbea să arunce la coș cunoașterea acumulată a științelor sociale. Nu cred că avem nici un principiu în știința politică sau în economie în care să putem avea încredere,” comenta Skinner în 1980. [8] Orice asistență putea să ofere psihologia societății, el era sigur de asta, trebuia să fie bazată pe un proces riguros de descoperire științifică, și nu pe concepte aburitoare despre cum analizarea fenomenelor sociale necesita o analiză care transceandă natura.

Experimentalistul Edwin G. Boring de la Harvard, cunoscut ca Dl Psihologieși premiat pentru implicarea sa în afacerile profesionale precum și pentru cărțile sale despre istoria psihologiei, era de acord cu multe dintre idealurile științifice ale lui Skinner dar era reticent în privința oricărui psiholog care era prea entuziast să-i pună la conducerea societății pe experți. Și-a făcut cunoscută neîncrederea în psihologii orientați spre social (termenul său era “sociotropes”) foarte clar, în numeroase ocazii.

Poate un sociotrope să creadă în democrație și să lucreze pentru democrație?” – a întrebat sceptic în 1946. “Sau știe el atât de mult despre controlul opiniei când se simte disprețuitor față de libera sa exprimare sau față de îndoileile că acest cuvânt, liber‘, are vreun sens adevărat?” “Acești oameni,” a concluzionat Boring, “nu cred despre ei că sunt aroganți, dar de fapt eu cred că sunt.”[9]

La fel, în psihiatrie, cei care au insistat să se urmeze pașii medicinii somatice au încercat să stea departe de chestiunile sociale pline de neclarități. Scopul era să descopere baza biologică a bolii mintale și să dezvolte noi medicamente și tehnici.

C. C. Burlingame, psihiatrul-șef de la Hartford, Connecticut, Institutul pentru nivelul de trai și un susținător puternic al psiho-chirurgiei, a candidat pentru președinția Asociației americane de psihiatrie în 1948. A promis că va fi liderul care va menține tradiția asociației, de grup științific medical, și că asociația nu va încerca să vândă oricui ce să facă și cum să trăiască.” [10]

Dar campania lui Burlingame de a apăra rădăcinile istorice ale psihiatriei de influența corupătoare a activismului social mergea împotriva curentului, iar el nu a fost ales.

După 1945, mai mulți disidenți, ca Boring și Burlingame, au susținut cu încăpățânare că psihologii și psihiatri nu aveau ce să caute în treburile societății, cel puțin nu ca experți mentali și comportamentali. A face așa ceva a fost denunțat ca fiind intervenționist, arogant și o încălcare gravă a obligațiilor științifice și profesionale. Deși viziunea lor era consistentă cu cea a rădăcinilor din secolul 19 ale profesiunii lor, ei au devenit o minoritate din ce în ce mai mică. După al doilea război mondial, viziunea lor a fost abandonată aproape total.

În ascensiune era viziunea care susținea că psihologia necesita o intervenție socială agresivă, nu din partea experților, în calitatea lor de cetățeni, ci în cea de experți care acționau ca o organizație, în numele cunoașterii. Ascensiunea acestei viziuni e cea pe care o descriu în această carte: cum și de ce a fost plasată asupra psihologiei responsabilitatea uriașă pentru mediul social, și cum a primit puterea de a fi o autoritate socială.

“Cruciada” pentru cunoaștere a înaintat cu rapiditate după 1945. În parte, din cauza propriilor talente și ambiții, ascensiunea la putere a experților psihologi s-a datorat inițial beneficiilor de pe urma războiului: prima dată cele două războaie mondiale, apoi războiul rece. Imperativele militare din timpul celui de-al doilea război mondial au oferit experților psihologi primul lor contact cu planificatorii de politici. Fiind angajați în organizații care se ocupau de mobilizarea civilă și militară, și aplicându-și teoriile preferate la problemele apărute pe timp de război au fost aspecte care pentru prima dată le-au satisfăcut psihologilor pofta lor de putere. Această experiență, care i-a format, le-a permis să-și vândă ideile și le-a oferit dependența de patronajul statului, ambele servind la consolidarea statutului lor profesional. A inspirat și o serie de corelații care au rămas legate de experții psihologi mult după 1945: între responsabilitatea profesională și serviciul patriotic în slujba statului; între progresul științific, securitatea națională și menținerea ordinii în societate; între maturitatea sănătății mintale și cea culturală; între cunoașterea psihologică, statul social și guvernul unei societăți democratice.

Alianța dintre cunoașterea psihologică și putere ar putea să pară ideologică în retrospectivă, dar în timpul unei lungi perioade de după război a fost considerată o axiomă în asemenea măsură că ideologia a devenit aproape invizibilă. În ciuda schimbării dramatice a țării și a lumii, care a apărut după 1945, lecțiile din al doilea război mondial au rămas chiar inima relației psihologiei cu o arie foarte diversă de chestiuni publice.

Timp de două decenii după al doilea război, această relație a scăpat oricărei contestări și a fost ferită de orice analiză critică.

La sfârșitul anilor 1960, perspectiva generală alimentată de al doilea război mondial și de prima fază a războiului rece a fost în cele din urmă contestată și interogată, chiar destul de aprig, în public. Opoziția față de războiul din Vietnam a polarizat țara, iar frustrarea față de răspunsul groaznic al guvernului la mișcările pentru egalitate și drepturi civile a produs un amestec contradictoriu de demoralizare cinică și de activism exaltat.

Criza din anii 1960 a provocat și o reevaluare atentă a presupunerilor despre cunoaștere și putere, despre expertiză și guvern, care animaseră deceniile anterioare. Managerii de război, la urma urmei, erau crema cremei“, bărbați a căror excelentă educație în mod tipic includea o doză liberală de a fi la curent cu științele sociale. Totuși modul în care au au dus războiul a inspirat un nivel de lipsă de onestitate și de indiferență morală în vârfurile cele mai înalte ale puterii, care i-a șocat și dezgustat pe mulți americani, aruncând o umbră asupra alianței dintre cunoașterea socială și democrație, așa cum fusese consolidată în timpul celui de-al doilea război. Anii 1960 trebuie considerați, prin urmare, un punct de cotitură crucial în istoria politică, intelectuală și culturală recentă.

Întrebările puse în acel deceniu despre rolul experților într-o societate democratică au schimbat modul în care planificatorii politici, intelectualii și masele de cetățeni obișnuiți considerau problemele publice, responsabilitățile sociale și diferitele măști ale autorității moderne. Așa cum criticul anti-război Noam Chomsky a spus în 1966: “Este responsabilitatea intelectualilor să spună adevărul și să arate care sunt minciunile. Asta, cel puțin, ar putea părea un truism care ar trebui acceptat fără discuții. Dar nu e așa. Pentru intelectualul modern nu e atât de evident… Întrebarea Ce am făcut?’ e una pe care ar trebui să ne-o punem și nouă înșine… pe măsură ce generăm, dăm glas sau tolerăm minciunile și amăgirile care vor fi folosite pentru a justifica următoarea apărare a libertății.” [11] (n.t.: așa sunt numite războaiele moderne)

Ce au făcut mai exact experții psihologi? Au spus ei adevărul sau au fabricat minciuni și amăgiri? Au mărit teritoriul libertății sau au perfecționat instrumente de control? Această carte sugerează că nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, dar analizează istoria experților psihologi și cum au justificat ei fiecare pas din cruciada cunoașterii și concluzionează că acești experți au participat la transformarea conceptelor fundamentale ale vieții publice din Statele Unite de la al doilea război încoace.

Alți scriitori au comentat istoria psihologică cu tendința de a produce un discurs radical diferit: proclamații pline de auto-suficiență privind binele inevitabil care rezultă din progresul științific și acuzații că psihologia a generat toleranță pentru programele de exploatare capitalistă și depersonalizare birocratică prin ambalarea lor ca libertate. Deși fanii psihologiei creditează psihologia cu statutul unei științe aproape magice, criticii ei se plâg că psihologia a reușit doar să aducă multele fațete ale experienței umane în jugul pieței, având efecte mai dezastruoase decât s-a pomenit vreodată. A scrie despre istoria psihologiei și importanța ei socială, cu alte cuvinte, a fost la fel de elastic pe cât e subiectul în sine, aplaudându-i binefacerile pe de o parte și denunțându-i capacitățile represive pe de altă parte. [12]

În această carte, psihologia nu e fixată într-un anumit punct al acestui spectru de evaluare morală din două motive importante. Primul, am dorit să recaptez sensul responsabilității sociale și al eticii profesionale în rândul experților din deceniile 1940 și 1950 cu scopul de a înțelege mai bine de ce generația de intelectuali din anii 1960 și post-1960 a ajuns să vadă lucrurile în termeni atât de dramatic diferiți. Al doilea motiv e că distincțiile dintre folosirea democratică și nedemocratică a cunoașterii s-au schimbat în timp; linia care le separă are mult mai mult de-a face cu contextul social al ideilor decât cu factorii intrinseci ai producerii de cunoaștere.

Aplicarea expertizei psihologice pentru a atinge anumite scopuri (cum ar fi armonia rasială), care par admirabile, azi adesea a fost motivată de același set de presupuneri ideologice care au inspirat unele episoade (cum ar fi contra-insurgența) care au atras aprecieri negative. Din acest motiv, nu voi segrega rigid nici formele disparate sau funcțiile psihologiei. Descoperirea științifică sau practica clinică, inovația tehnologică sau investigația filosofică, înțelegerea teoretică sau aplicarea în practică – acestea reprezintă forme diferite ale aceleiași activități, cel puțin în ce privește relația dintre cunoaștere și putere.

Ar putea fi tulburător pentru unii cititori că nu voi condamna automat ingineria socială la care au recurs unii experți și nici nu voi îmbrățișa crezurile altora. Dar unul dintre scopurile mele e să demonstrez că genealogiile respective, ale “controluluișilibertății“, sunt pe cât de conectate la reputațiile lor politice, pe cât sunt și deconectate. A alege denunțarea sau a saluta forța ar putea să pară o abordare directă, dar ar putea să ne inducă în eroare că azi noiștim întotdeauna mai multe decât știau eiși că n-am putea face aceleași greșeli.

Unii experți discutați în această carte au tratat societatea ca pe un pacient bolnav care avea nevoie de tratament. Au încercat să controleze populațiile prin închiderea lor în lagăre, potrivit principiilor psihiatrice, pentru a da de urma vicisitudinilor moralului din timpul războiului, pentru a lua pulsul revoluțiilor din lumea a treia și pentru a monitoriza nivelul de tensiune rasială din orașele din SUA. Alții i-au tratat pe indivizi, încercând să inducă ajustări personale prin campanii de prevenire și intervenție timpurie. Acești experți au gestionat soldații distruși de război, au inventat politici de sănătate mintală și au oferit servicii terapeutice cetățenilor obișnuiți care sufereau de nevroze normale.”

Activitățile lor de zi cu zi s-ar putea să fi fost diferite, dar toți erau implicați în forme de management uman, iar asta a făcut ca diferența dintre manipularea lipsită de etică și facilitarea cunoașterii să pară vagă, ștearsă, adică să nu mai poată fi distinsă aproape deloc. În timpul și după al doilea război mondial, ingineria socială nu era o insultă ci o misiune la care experții aderau cu entuziasm în ce privea mișcările drepturilor civile, precum și în privința armatei, pe perioada războiului rece. Experții în comportament care au conceput tehnologii pentru a prezice și pentru a controla comportamentul populațiilor din alte țări și al populației din SUA nu au fost foarte diferiți de clinicienii care ridicau în slăvi personalitatea sănătoasă ca bază pentru democrație și care insistau că sănătatea mintală putea fi produsă și cumpărată ca produs de masă, și care au salutat psihoterapia ca strategie de a fabrica normalitatea.

Toți se declarau loiali unei psihologii capabile să scoată la iveală legi universale despre experiența umană, despre personalitate, despre viața socială și despre subiectivitate. Toți au modelat înțelegerea comportamentului individual și colectiv și, făcând asta, au contribuit semnificativ la trăsăturile caracteristice ale SUA post-război. Una dintre concluziile majore ale acestei cărți este că experții psihologi au fost o forță crucială în recenta convergență între domeniile public și privat, și în problemele culturale și politice. Unificarea înțelegerii și a schimbării sinelui pentru a înțelege și a schimba societatea a fost moștenirea lor care a dăinuit cel mai mult.

În sfârșit, acești experți au asigurat o jurisdicție din ce în ce mai extinsă pentru psihologie“, deși tot felul de obstacole le-au apărut în calea către putere. Autoritatea pe care au obținut-o nu a fost inevitabilă și formele pe care le-a luat au fost la fel de condiționate istoric pe cât era și sincronizarea autorității cu psihologia. În istoria recentă a SUA, psihologia a pătruns în colțuri ale politicii și culturii care sunt foarte îndepărtate de provocările ajustării personale, de obicei asociate cu vindecarea psihologică. Teoria și cercetarea psihologică, așa cum arată această carte, au devenit ingrediente semnificative ale politicilor publice dedicate gestionării tensiunilor din timpul războiului rece din afara granițelor și a tensiunilor rasiale din interiorul granițelor, în timp ce teoria și practica clinică au avut rezultate importante, chiar dacă neintenționate, care au inspirat critici radicale politice – feminismul, de exemplu – care au dărâmat granițele convenționale dintre scopurile terapeutice și cele sociale, prin probarea relației dintre personal și politic.

Lecțiile clinice din timpul războiului au declanșat un proces radical de “normalizarea tulburărilor mintale, un proces atât de exhaustiv că a pus bazele unei expansiuni dramatice a experienței clinice și a popularității culturale, din ce în ce mai mari, a clinicienilor după 1945.

Beneficiile războiului au depășit instituțiile militare, chiar și războiul însuși. Activitatea psihologică inițiată în timpul celui de-al doilea război mondial s-a extins sub auspiciile războiului rece în deceniul 1950 și a pătruns cu ușurință în zonele de politică internă, cum ar fi războiul împotriva sărăciei (n.t.: de fapt, împotriva săracilor) din anii 1960.

Activitatea asociată cu ajutarea oamenilor să se adapteze și să se descurce a constituit în sine reputația populară a expertizei psihologice în timpul unei perioade în care activitatea psihoterapeutică a devenit, literalmente, o industrie în expansiune.

Asociată cu problemele și anxietățile personale, dedicată ajustării emoționale și schimbării, practica clinică pare apolitică, la prima vedere, sau cel puțin foarte îndepărtată de chestiunile politice discutate în primele capitole ale cărții. Totuși istoria practicii clinice a avut consecințe la fel de fundamentale pentru viața publică din SUA.

Deși convertirea psihologiei în cultură populară este recunoscută ca fiind un proces mai puțin direct decât convertirea ei în politică publică, evoluțiile clinice au dus la alterarea chiar a definiției și a substanței politiculuiși au dus și la reorientarea scopurilor și stilurilor participării politice în deceniile post-război.

Am scris această carte cu angajamentul de a cuprinde proximitatea experienței trăite și a interesului real, respectului și plasării subiectivității în interiorul dimensiunii unei investigații serioase, și pentru a ataca repetata campanie a experților de a legitima psihologia prin imitarea tiparurilor filosofice și metodologice ale științelor naturale. Perspectiva mea e modelată de presupunerea centrală că experiența subiectivă este reală, instrinsec valoroasă și în mod fundamental ireductibilă la orice vine din afara ei. Prin urmare, am făcut alegerea conștientă de a ține cont de dovezile oferite de experiență (cum vorbeau experții despre război cu referire la reușitele și nereușitele lor, de exemplu, sau de ce oamenii au ajuns să creadă că au nevoie de ajutor psihoterapeutic) ca informații istorice valide fără a transforma mărturia personală într-un fel de adevăr în afara oricărei îndoieli pentru a obstrucționa interpretarea critică. [13]

Subiectul acestei cărți – dramatica expansiune a psihologiei în societatea din SUA – este în sine motivul principal pentru care istoricii (și alți comentatori ai societății post-război) se luptă atât de des cu chestiuni legate de identitate, experiență, și subiectivate mai ales în ultimii ani. Propriul meu interes în aceste chestiuni prin urmare mă face un produs chiar al acestor evoluții pe care le documentez și în mod necesar constituie un punct de plecare strict detașat de evenimentele pe care le descriu.

Pe de altă parte, dacă această carte ilustrează ceva în mod convingător, sper să ilustreze cât de sensibile au fost atât subiectivitatea cât și gestionarea ei din punct de vedere istoric. Experții psihologi nu au existat dintotdeauna și în timpul existenței lor scurte nu au convertit pe nimeni. Ascensiunea lor la putere ocupă o nișă istorică specială, în mod unic potrivită pentru scoaterea la lumină a trecutului recent.

Ar trebui să fie evident că nu sunt o susținătoare entuziastă a expertizei psihologice și nici o detractoare plină de dezgust. Nu consider cunoașterea psihologică fiind un bine care nu poate fi calificat, dar nici nu consider că este o formă sinistră de control social modern. Psihologia, așa cum arată această carte, a fost flexibilă politic, și a fost deschisă la interpretări divergente. A servit la a complica și adesea la a ascunde exercitarea puterii în recenta istorie a SUA, dar a și legitimat idei inovative și acțiuni ale căror scopuri au fost să personalizeze, să extindă dimensiunea libertății. În ambele cazuri, experții psihologi au reușit în mare măsură pentru că s-au adresat elementelor subiective ale experienței umane și acestea sunt și autentice și importante. Acestea nu sunt singurele aspecte importante ale vieții personale și sociale, dar nu pot și nu trebuie să fie negate și date la o parte ca fiind chestiuni periferice, să fie reduse la statutul unor variabile sau să fie ignorate cu totul.

Consecințele publice ale expertizei psihologice din timpul perioadei pe care o acoperă această carte au fost în mod caracteristic amestecate și contradictorii – uneori represive și meritând să fie condamnate, alteori inspirând oamenii să acționeze cu curaj pentru a obține libertăți personale și dreptate socială. Popularizarea vocabularului psihologic și a apariției publice a limbajului subiectivității nu dovedesc în mod necesar că nu ar fi asemănătoare unei dominații a elitelor sau cu existența unui val tsunamic de conștiință falsă care blochează schimbarea progresivă prin erodarea simultană a sinelui și prin transformarea acestuia într-un subiect de atenție aproape obsesivă.

Înclinațiile către dezvoltare personală, stimă de sine și plăcere pot forma baza unor noi concepte pentru comunitate și pentru acțiune colectivă chiar dacă ele raționalizează programe izolate ale îmbunătățirii de sine individuale.

Ar putea să nu existe nici o cale de a dovedi existența impulsului uman către autonomie și libertate, dar a nega că acesta există înseamnă să negi cele mai profunde alegeri istorice și posibilitatea unui viitor alternativ.

To believe in such an impulse is not to posit an ahistorical inner truth or a quarantined self divorced from social context; it is not to conceive of change as a stark choice forcing one to opt for social progress or personal happiness, but never both.

A crede într-un asemenea impuls nu înseamnă că susţii un adevăr inerent a-istoric sau că susţii că sinele trebuie să fie rupt de contextul social; înseamnă nu concepi o schimbare ca fiind o alegere vizibilă care îi forțează pe unii să opteze pentru progres social sau fericire personală dar niciodată ambele.

Dacă cunoașterea psihologică înseamnă să mobilizezi popoarele pentru schimbare progresistă, în loc să le echipezi pentru a îndura noi variațiuni ale vechilor nedreptăți, dihotomia dintre transformarea internă și cea externă va trebui să fie respinsă ca fiind falsă și nefolositoare.

Sinele constă exact din acele conexiuni cu multe fațete, care îl leagă pe un individ de ecologia socială din jurul său, care leagă aranjamentul instituțional al rasei, genului și clasei printre altele cu identitatea sa personală dar care este creat de ființele umane și supus înțelegerii, analizei și schimbării. Atâta timp cât dualismul dintre existența personală și cea socială rămâne, există puține alegeri dar a ridica rațiunea împotriva emoției sau emoția împotriva rațiunii, a capitula în fața disperării și nu a speranței, a crede în expertiză și nu în inteligența oamenilor obișnuițisau în inteligența obișnuită împotriva expertizei. Și nu există alternative la toate acestea.

Această carte e în mod central preocupată de aceste chestiuni filosofice, dar și de unele dintre cele mai semnificative evoluții istorice din era post-război: războiul deschis și rece; noile mișcări sociale dedicate drepturilor civle; rolului potrivit al guvernului și jurisprudenței sale; rolul experților într-o societate democratică. Ascensiunea la putere a psihologiei americane este importantă pentru ce oferă ideile psihologice, și nu pentru că experții psihologi ar fi mai deștepți decât ceilalți dintre noi. Această carte arată ce este acel ceva“, în timp ce îi explorează ramificațiile în viața publică, mai bune și mai rele, din timpul deceniilor de după al doilea război mondial. Descrie o metamorfoză istorică puțin observată care merită o atenție mai mare, nu pur și simplu pentru că a fost profundă, ci pentru că societatea de azi și istoria din viitor vor fi cutremurate de consecințele sale.

Note de subsol (engleză)

1. “American Psychological Association Membership Totals, 1892-Present” (Washington, D.C.: American Psychological Association Membership Department, 1992). [BACK]

2. “American Psychiatric Association Membership Figures, 1873-Present” (Washington, D.C.: American Psychiatric Association, 1994). [BACK]

3. Most of the statistics in this paragraph are drawn from National Science Foundation, Profiles—Psychology: Human Resources and Funding (NSF 88-325, Washington, D.C., 1988), 3,70 (table 4), and 127-128 (table 24). Comparative historical statistics presented by James Capshew, “Constructing Subjects, Reconstructing Psychology” (paper delivered at the Twenty-third Annual Meeting of Cheiron, Slippery Rock, Pennsylvania, 22 June 1991). [BACK]

4. Daniel Goleman, “New Paths to Mental Health Put Strains on Some Healers,” New York Times, 17 May 1990, A1, B12. [BACK]

5. In spite of its increasingly clinical orientation, psychology has recently been classified as one of the “behavioral sciences.” The “behavioral” orientation of a new type of social expert was, in large measure, the product of large-scale philanthropy and foundations’ support for research that government policy-makers could use to ameliorate the ever-worsening social problems of modern industrial capitalist society. This quest for practical modes of social engineering began in earnest after World War I. The golden years of “behavioral science,” however, were to come in the 1950s, when the generosity of the Ford Foundation made ”behavioral science” into shorthand for a subset of the more general category “social sciences.” The “behavioral sciences” were defined so as to include psychology, anthropology, sociology, and those aspects of economics and political science devoted to the analysis of individual and group behavior rather than institutions. [BACK]

6. C. Wright Mills, White Collar: The American Middle Classes (New York: Oxford University Press, 1951), 160. [BACK]

6. C. Wright Mills, White Collar: The American Middle Classes (New York: Oxford University Press, 1951), 160.

7. Ibid., xx. [BACK]

8. B. F. Skinner, audio interview by Dennis Trumble, 23 April 1985, B. F. Skinner Papers, Harvard University Archives, Cambridge, Massachusetts.[BACK]

9. Edwin G. Boring to Ruth S. Tolman, 3 January 1946, Correspondence, 1919-1956, box 54, folder 1318, EB Papers. [BACK]

10. Letter from Clarence Cheyney to Douglas Thom, 28 November 1947, quoted in Gerald N. Grob, From Asylum to Community: Mental Health Policy in Modern America (Princeton: Princeton University Press, 1991), 34. [BACK]

11. Noam Chomsky, “The Responsibility of Intellectuals,” in American

Power and the New Mandarins (New York: Vintage Books, 1967), 325, 358-359. [BACK]

12. For an extensive discussion of recent historiographical trends, see my “Psychology. as Politics: How Psychological Experts Transformed Public Life in the United States, 1940-1970” (Ph.D. diss., Brandeis University, 1993), chap. 2. [BACK]

13. For sophisticated treatments of these issues as they relate to historians’ use of “experience,” psychology’s epistemological foundations, and radical undercurrents in the history of philosophy itself, see Joan Scott, “The Evidence of Experience,” Critical Inquiry 17 (Summer 1991):773-797; Jill Morawski, “Toward the Unimagined: Feminism and Epistemology in Psychology,” in Making a Difference: Psychology and the Construction of Gender, ed. Rachel T. Hare-Mustin and Jeanne Marecek (Yale University Press, 1990), 150-183; James T. Kloppenberg, Uncertain Victory: Social Democracy and Progressivism in European and American Thought, 1870-1920 (New York: Oxford University Press, 1986), chaps. 2 and 3.